Trăia o fată într-un sat de munte,
cu cozi subțiri și cu albastre funte.
Trecând prin marea lanului de grâie,
știa țărâna caldă sub călcâie,
pe când venea, târziu, cu demâncare,
pe miriște, la fratele cel mare.
El secera în spicele de aur,
cu feți frumoșii, gâturi de balaur,
până-ntr-o zi când a venit solie
și l-a chemat în fum de bătălie,
iar Albăstrica peste culmi deșarte
l-a petrecut din ochi, până departe...
Trei ani schimbat-au frunza în ariniști;
ea-l aștepta în margine de miriști,
și-ntr-un târziu, când a cuprins-o frica,
a-ncremenit în lanuri Albăstrica.
Așa-i și azi și-ncearcă să-și ridice,
albaștri, ochii, din păduri de spice,
se-ntoarce-n casa cu surpate trepte
și-i fericită c-a putut s-aștepte...