Cu-amara îndârjire a dacilor bărboși,
pe lespezile Romei târâți, roși de sarcasme,
sub scuturi vechi, ca pleoape căzând pe ochii scoși
și sânge spart, superb stagnând sub cazne,
așa te strig, cu gura strivită de potcoave,
de numele tău arsă, în care-ntrezăresc
genunchi de anemonă și carne de garoafe,
culori care-n miresme suave putrezesc.
Sălbăticii subtile, priviri fierbinți ca huma,
în mine trec și-ntârzii aproape de portal.
Icoana viscolită o părăsesc de-acuma
latinizând iubirea, tardiv, c-un madrigal.