din ceruri imi pare c-aud
glas istovit de viori si ingeri
pleoapele-mi sunt grele, vinovate de viață
caută-mă printre stele, adună-mă de sub pietre
am uitat toate cuvintele,
fără să știu, într-o dimineață când m-am trezit,
și m-am cernut în cele patru vânturi
uitându-mi de nume…
de-atunci răsar odată cu roua,
mă întorc odată cu păsările,
și ma sting odată cu apusul…


suflet amorf, papusa de lut rece,
de ce mi-ai rasarit in cale fara sa te chem?
ca sa-mi amesteci cararile
si sa nu-mi mai stiu de nume?

calator pe potecile inimii
ai poposit langa fantana mea
fara cumpana,
si, cu buricele degetelor,
mi-ai tulburat apele ametitor.

ti-ai stins setea cu sangele ce se numeste “eu”
si, satul, te-ai hotarat pe furis sa pleci.
lipsita de viata ma voi asterne drumului
asteptand sa devin una cu el,
si poate, candva,
sa ma calci din nou in picioare.