Să nu mai vii îngere!
Să nu mă mai ții de mână când trec strada
Știu să îmi trec singur fluviul acela fără deltă
Pe deasupra sau pe dedesubtul polilor magnetici
Ai globului care s-a săturat de atâtea urme de pași
Conturând aceeași spirală a unui alt mort numit Moebius

Să nu mai vii îngere!
N-am să-ți mai întind visele mele de porțelan ieftin
N-ai să-mi torni încă o cană de ceai cu lămâie
Ia-ți degetele de pe umerii mei de hârtie creponată
Acolo nu mai e loc de aripi, nici de beteală argintie
M-au arvunit deja viermii de mătase ai Paștelui Cailor
(înțelegi acum importanța duzilor în preerie, îngere?)

Să nu mai vii îngere!
De data asta am sa îmi înfig colții mei de doberman
În coapsa ta dreaptă, ca într-un măr domnesc
O să auzim împreună cum trosnește carnea ta eterică
Și o să privim (eu plictisit, tu neîncrezător) cum îți curge sânge
Pentru prima și ultima oară

Să nu mai vii îngere!
Nu mai avem flăcări de aprins, comori de păzit
Doar câteva flanele de lână să destrămăm împreună
Secundele mele au șaizeci de minute
Zilele patru cifre iar țipătul ia forma sticlei de lampă
Nu mai avem gaz, zbori tu să cumperi?

Închide ușa încet îngere și uită-mă!
Uită-mă pe o bancă în parc sau unde vrei tu
Închide-mi și ochii îngere, nu mai am nevoie de ei
Decât poate mâine sau poimâine sau totdeauna
Lasă-mă însă să te aud când îmi vei spune seara
Ca niciodată ca azi ca și cum nu aș fi spus nimic

Am să te păzesc nebunule
Cu ghearele, aripile și dinții mei de înger
Dar asta pentru că numai tu
Orele ți le-ai făcut zile
Zilelor le-ai spus săptămâni
În care iubești cât alții în toate
Cinci anotimpurile