Pe lângă templul elefanților de piatră trecând,
Văzui privirea lui atrasă de-o nălucă,
Și-nțelesei că mereu întrebând, strigând,
Nu voi putea s-o prind ca pe o știucă.

Alunecoasă, fără de culoare
Părea întreaga-i fire rătăcită.
Doar trupu-mi mlădios precum o floare
Îmi spune că fusesem fericită.

“Ce cauți tu aici printre ruine?
Sufletul meu eu l-am vândut alteia,
(Rosti el blând alunecând spre mine)
Tu nu mai ești de mult aceea.”

Nu are rost să te întreb de ce,
Căci n-ai avea putere a-mi răspunde.
Aș putea să te întreb cum e
Când vrei să vii, dar nu mai ai de unde…

De mult au împietrit toți elefanții,
La fel ca focul din privirea noastră.
Nu e nevoie să facem pe eleganții
Și să ne spunem rămas bun de la fereastră.

Nu ești al meu. Nu sunt a ta.
Deja m-am împăcat cu asta.
Dar spune-mi fără floarea ta
Nu ți se pare goală glastra?