Adio lume, eu mă duc,
Mă duc să-mi găsesc vântul
Să simt cum frunzele de toamnă
Îmi mângâie mormântul
S-aștept să-mi crească spini din cruce
Ca niște sâni de viață,
Să curg cu laptele cel dulce
Ființa mea de fiară.
Nu plânge lume, eu mă duc,
Acum mi-am găsit ștreangul,
M-am agățat în părul alb
Ce pânză de păianjen!
Mi s-a-ncurcat lin printre vintre
Ca un copil din flori
Ce-i crește-al doilea dinte
Și-a râs cum râde o bătrână
Ce-i cresc în palme câlți de lână
Și-o gâdilă o-nțepătură de bob de sânge,
De tăcere, furnicând-o-n colțul firii
Ziua morții, ziua vieții.
Și-ascultă lume, eu mă duc,
Curg râuri, apele-n spume
Se gem, se strigă, se sparg și se-ncurcă
ÃŽn limba clopotului surd
Ce cântă amăgit lumina
Cum pâlpâia în vechiul felinar
Plângând cu jale de amar, apele-n spume,
Azi mă duc, lume.
Adio lume, nu-ți vărsa din suflet
Nu plânge făr' de vaiet,
Groapa m-așteaptă, suspină, mă iartă,
Pământul transpiră și iarba mi se-nchină.
Azi m-a născut tăcerea și până mâine mor,
Nu-mi tremură durerea tăcerii din cavou.
Ce drum de lumi nebune!
Eu azi mă duc, dar până mâine!