interviu

în vis se făcea că eram într-o sală de bal
toată lumea dansa salsa
încercau să treacă pe sub o bară pe care scria “ego”
îi distra faptul că nu reușeau

stăteam pe-un taburet și luam notițe duceam interviuri
despre cum este ca bărbat
notam repede depășită de noianul de cuvinte
deși erau repetate încontinuu numai două
pe tine

domnii din jurul meu se vaicăreau
cică e ca și cum ai avea zece capete și doar trei brațe
care trebuie folosite simultan atunci cînd te naști și mori
cu o pauză scurtă între aceste două momente

îmi spuneau cum apreciază la prima ochire o bobină de intestine feminine
după calitate
și după culoarea roz dobîndită la primul păcat al adolescenței
cînd păpușa barbie a fost abandonată în favoarea unei incursiuni
autocontemplative

povesteau cum se fac lichizi dintr-o dată și se injectează în corpurile fetelor
și cum înjură ficatul acolo înăuntru ce iluminată e catedrala toracelui
de razele fierbinți ale inseminărilor reușite

fuseseră prinși de-atîtea ori cum stăteau într-un colț strălucitor și umed ca o
gingie
privind la poze de femei goale
inconștienți că de fapt
femeile goale priveau pozele lor de bărbați







Wherever I lay may hat, that’s my home


îmi venea tot timpul să-l lovesc pentru cum urla de sub haine pielea lui la mine pentru cum mă implora să-i ofer motivații și borcănașul cu muștar de pe raft, să-i dau ceva să-i găsesc o babă sau o doctorie să nu se mai descompună niciodată în elemente primordiale și să se împartă

și zîmbetele lui cretine care se întindeau imediat peste sărmanele pete de
umezeală de pe perete mă ardeau la fel ca și cracii pantalonilor lui, charlie, atîrnați precum lanțul de după gîtul tinerilor gay, superstițioși și corectați politic

și așa friptă bîntuiam zile în șir prin magazine și toate etichetele cădeau peste mine și ofereau clienții sume generoase pe sortimentul eu dar ajungeau întotdeauna cînd eram epuizată, sau la ora închiderii și rămîneau cu toții la vitrină admirîndu-se în oglinzile indeciziei mele de a-mi mișca fundul, rînjind la culorile lor, la tunsorile lor Barbie sau Vanilla Ice îndemnîndu-mă să caut ingrediente pentru un sărut rusesc și
mă uitam după ele în ligheanele cu apă sărată în care înotau bucăți mici de
brînză în formă de baraj Hoover

dar va veni dar va veni ziua cînd mutra mea acră de-acum va fi modelul ideal, patternul incolor al unei generații melancolice







dacă ți-am scris


nu știi că sînt și eu printre surorile tale
am fustă plete și voce alto
uite pe Maria pe altă Maria și Elisabeta
uite cum ne înfiorăm cu toate la vederea unui testicol

cum poți să crezi ca nu sînt eu plînsul tău și marele aoleo
cum poți să mă vezi fără să-ți vezi semnele stigmatele
te întreb în oglindă

am fost aproape ca să nu-ți scriu
dar am făcut-o pînă la urmă
dintr-o solidaritate a labiilor
dintr-un impuls creaționist

vino la o partida de touching cu un ghem de angoase
n-o să știm dacă e fericire să-l dăruiești
o să-l depănăm însă ritmic pînă la epuizare
vom atîrna fiecare de cîte un capăt și
ne vom trimite bezele existențiale

apoi vom clămpăni din oasele strămoșilor noștri
ne vom tatua pe picioare fruntea celeilalte
cu ridurile
două cîte două precum perechile hetero

îți voi spune

”hai lasă-mă să-ți mîngîi ochiul ca și cum ar fi un animal domestic
hai să ne vorbim din scamele de pe haine
din trecutul pe lîngă mobile

hai să ne cădem în brațe seara
să ne întrecem pălind
să ne topim într-o groază roz cu aripi
să zburăm pe geam te-roz-izînd orașul”

(va fi și un) P.S. Pentru tine am devenit patetică/și am revoluționat energia cinetică








Despre doamna doctor Florescu și alte povestiri



doamna doctor Florescu purta un turban din păr galben
și locuia într-un castel de beton cu un parc ca balcon
în fiecare dimineață uda florile după care le cosea
oricum pînă dimineața creșteau altele


în octombrie o vedeam ducînd în brațe o pungă maro cu portocale una peste alta
era cadoul amoros dupa întîlnirea cu sperma unui om de ordine
care îi făcea ochi dulci de peste un veac încă de la bunicul lui


comfort și siguranță și-a spus
un săpun în ambalaj roz între mingile oranj
era acolo ca s-o ajute să scape de milioanele de agenți rămași între coapse
deși agitația lor secretă o făcea să se simtă pentru prima oară frumosă


ce elegant pășea pe alee în octombrie pe-nserat
portocalele îi luminau drumul spre casa
mușca din cînd în cînd dintr-una
întotdeauna înainte de a se produce lanțul de accidente auto


agenți virili, populații întregi curgeau din ea
de-alungul aleii care o aduceau acasă
ramîneau în urma ei ca o trenă
mirosind discret a perpetuarea speciei
în cod binar

ea era economist politic și purta întotdeauna taior
cineva spusese că încrederea e bună ea dar controlul și mai bun
și de atunci își vopsea genele cu riduri
și își lega părul la ochi

subtil debusolată îl sunase pe bărbatul albastru

dragul meu am vrut să mă încredințez că nu ți s-a întîmplat nimic în misiunea
voastră
știu că sînt o idioată sentimentală
dar hai să mergem la mare
îți promit că în fiecare dimineață îți voi fierbe cafeaua
cu filele din jurnalul meu intim
cele care te conțin

astfel înnebunise sărmana doctor Florescu
purta de-acuma palton negru cu decorații prinse de revers și încurca circulația
doar mere mai căra în pachetele maron
îl cita pe cineva cu părul despletit din turbanul galben
suna la un număr și închidea imediat
iar dintre picioarele ei se scurgea șoseaua națională Tulcea-Constanța






cealaltă generație


care vomita la gîndul că viața lucrătorului textilist care-i făcuse t-shirt-ul
între înjuraturi și amețeli
este puțin mai bună ca a lui
că dacă pe piept scria “cotton 100%”
era numai din cauză că șeful de magazie încurcase imprimeurile
și le livrase pe cele cu “make love not war” la o casă de copii handicapați

care făcea angoase deplîngînd resturile de mîncare dintre dinți cu moartea lor cu
tot
mînuind scobitorile precum acele de kilometraj ale mașinii Ferrari

care credea că a omorît afinele strivite între buze
pocnind și lăsînd zeama să se scurgă atît cît să facă dîre
atît cît să îi aranjeze o față de om fericit
și cu un portofoliu consistent de succese

eram pregatiți pentru pușcărie pe viață pe chestia asta
ne socoteam întotdeauna primii și împărțirile nu ne dădeau niciodată cu zecimale

aveam mereu remușcări cînd vedeam oameni cu ochelari
și le puneam discret piedică după care fugeam la poliție ca să ne prindă înainte de a ne prinde
ni se păreau frumoși pentru că le datoram ceva
iar ei nu veneau niciodată să ia nu veneau niciodată

cearcănele vînzatoarelor de mezeluri ne costau colocvii filozofice
orice cîine surprins în captivus era o declarație de adorație în favoarea naturii
iar cînd priveam înauntrul nostru închideam ochii
la mișto

sesiunile de comunicări despre oja îngrijit pictată pe unghii
începeau cu imnul României intonat de la coadă la cap
la final, epuizați, ne limitam la a-i mulțumi chelnerului
adăugînd noi versete în caietul de datorii

care doar striga a disperarea de-a fi om
citînd la greu din Cioran
vînzătorul de idei albe încă de pe vremea cînd nu se inventase Persil verde

nu suportam niciodată să ne salute cineva
dacă o făcea era pe propria sa răspundere
pentru că îi întorceam salutul și îi cumpăram flori
numai ca să se simtă prost
conform standing-ului de viață la modă

simțeam că de-atîta iubire ne vom dezbrăca în piela goală și cu un zîmbet ciudat
nu vom mai vrea nimic
ca Francisc din Assisi
sau whatever





doamna alaviana

avea nervi de primăvară doamna alaviana
îi ținea umflați și plini de lapți vărgați în sutien
îi venea să se repeadă la bărbați
și să-i jignească cu citate din Pascal Bruckner

ah ce le-ar fi strîns gîtul în cleștii privirii ei disprețuitor-materne
să le prindă capul între genunchi îi venea și să se uite la ei
cu un ochi critic și să le spună cine are viitor în literatură și cine nu

ah ce-i venea să le lingă frunțile cu încleștare
ca atunci cînd amintea mereu filmul nu-i pace sub măslin
cînd juca fazan și nu o credea nimeni și se necăjea

să le rîdă în nas cu un genunchi nescărpinat lipit pe urechea de
peste
aortă
și cu celălalt ovulînd în albastrul din vene

îi mai venea doamnei alaviana în ordine

să le sărute albul sărat pe care se zbăteau elemente fidele de deochi
să le mînjească cu ruj de buze fotografiile de familie
o gripă rebelă
abonamentul la Formula AS
ideea că ceea ce o frigea pîna în sfîrcurile mov
era frica de luna septembrie a existenței

se simțea bine cu un picior în alaska și cu celălalt în australia
rata natalității avea un trend crescător între ele
numai nu știa sărmana zeiță
că Apocalipsa fierbea la foc mic la ea în bucătărie




autoportret orb

mă deschid cu un fier vechi și curbele îmi scîrțîie
visez din sucul ăsta depozitat între ele
la un zid chinezesc din țâțe
la forma de femeie adevarată
și la numele ondine

m-am obișnuit cu ideea că nu-mi datorez nimic
nici măcar programul genetic sau abonamentul la nemurire
dacă am o bubă dulce pe suflet nu e treaba mea
iar amenințarea cu moartea mă plictisește de-a dreptul

uneori am sentimente materne față de mine
mă cert odată pe zi, mă hrănesc de trei și îmi spun povestea cu scufița roșie permanent
doar până la vânător când deja totul e neverosimil iar copiii lor dorm

nu am altă ieșire din obiceiurile mele stufoase :
a. îmi aranjez o pernă sub cur și-o pătura peste căderile de tensiune
b. mă hrănesc cu propria țâță plesnind de-atîtea cadouri
c. îmi arcuiesc cu grijă propriul rid amar pentru rubrica de matrimoniale de pe net


aia e filozofie (îmi spun)
cînd îți fug contururile în jos la baza gravitației
și tragi cu un ochi la estetica lui kant
iar cu celălalt la pungile de grăsime de pe fese

aia sunt eu
când îmi trîntesc cu oglinda în mutră
când particip la o întîmplare
( sau un mit modern)
cu mânie și cu replicile pregătite
și alt sine nu am
decît ăla care se închide la suflet după fiecare iubire ratată
peste care cad penele îngerilor gay
egoiști naibii




azi, mîine, ieri

ziua intră-n cangrenă imediat după ce m-am trezit
peste grajdurile planetei zboară muștele lui augias

mă așez vie netrebnic
numai azi
sunt musca țintă numărul unu
încep să sug din trupul timpului pierdut
precum lupoaica de sub sânii prăzii

eu am cu ce să rănesc lumea
cum aș ține-o cu dinții de ceafă
și aș plimba-o prin jungla febrei mele
aș mârâi fotogenic cum mi se cere

mîine voi fi un bob de cristal dintr-un ciclon anume
nu voi mai simți nici cât să ajung în secunda următoare
voi aștepta să intre dezbrăcații
la duș
să le cînt eneide pe harfele din mîini asfixiate
dintr-o emanație violetă de cyclon B
să-i dezinfectez
de viață
de emoțiile hipertiroidiene
de literele alfabetului
de basedowul șocului că sunt singuri
de ochii care le urlă
trași în corset
de alarma cazonă
ce-i aruncă în stradă

ce bună și de treabă eram în somn ieri
eram un bot care se băga cuminte în țărâna după trufe
purtând o coroană de bondari și flori
puteai să juri că sunt zeița cea bună
de la grupa mare (pregătitoare)

dar cum am pus piciorul în lumea asta
mi s-a și părut că soarele arde ca un stomac dup-o beție
voma atâta frumusețe și lumină (caz clinic)
încât i-am oferit primul ajutor tragînd storurile

am atâta răbdare
încât să-mi imaginez semenii ca fiind incontinenți
cu zâmbetele
cu tot ce le iese pe gură
cu tot ce le intră-n carnetele de economii pentru viața de apoi
batrâni senili în obstinația cu care respiră


am chiar cruzimea de a mă pune la dispoziție ca zid al plângerilor
să mi se roage în pauzele de masă să le primesc sufletele
sub formă de contingente
în funcție de religie și echipa de fotbal favorită
să-mi bage bilete bigote în nișe
cu secretele lor de francmasoni construindu-și copiii din oase
ca pe niște temple solomonice își imaginează ei
din scurmat în corpuri straine
din înbălsămări cu urdorile necunoașterii în sens biblic

mă uit la ei din toate crăpăturile zidului
aliniați îi văd ca în fața abatorului
atunci când măcelarul întîrzie din cauza beției
să-i blestem aș vrea piatră peste piatră cum siunt
cobindu-le cu un colț rămas în vânt

mă năruie mă calcă cu moarte christul din cana de lapte
mă trage înspre cuibul alb și-mi spune confident
»o cruce este de fapt un semn plus
pînă la urmă tot rămîi cu ceva »





paharul de înghețată


tot ce am de spus încape într-un pahar de înghețată
la fiecare comandă se emite cîte o teză
la fiecare linguriță capeți senzația de răcoare
și dorința subită de a clănțănii din dinți

noaptea urlă la mine strămoșii mei
din trăsăturile de pe față
ridul bunicii se-ncruntă
grimasa unui străbun incert este veselă
cine să mă mai înțeleagă mă alint
în fața paharului de înghețată

mă venerează astfel și-mi aruncă flori de departe
la prima linguriță
pietrificați în firele de păr îmi vorbesc
frișca nu mai e ca altă dată
îmi spun că sînt tot mai frumoasă
mai cer o înghețată
și nu înțeleg de ce nu mă mai bucur

ce ordine firească în alcătuirea mea
ce arome
nepăsarea mereu înfometată
întoarsă
cast
în fața paharului de înghețată