Din cer, de sus, se pogorî ca-un fulger
Un fluid bleu, adăugat de-un muget.
Și-ajunse-n locul unde lumea voastră gri
Se mulțumește doar cu dreptul de a fi.
Este pământul vostru, rece, lucifer!

Fluidul se revarsă peste cupola voastră
Și nimeni de sub ceruri nu vede vreo astră.
Locuitorii orbi și fără simțuri erau parte din pământ:
Nu percepeau pământul față de nepământ.
Sunt ființele tale, preapământule!

Oare acea speranță, luptându-se cu vântul,
Putea-va vreodată să-nsarcine pământul?
Dar ce-i pământul umbrit de-o lacrimă, în mers?
Un punct în univers într-alt univers.
Pământule, ești mic și făr’ de roade!

Și-n timp, peste imperii, au dat năvală pe pământ,
Dar el privea cu mulțumire, de pe un pisc sfânt,
Cum fostul loc, pământul, se arde-n ceață mată.
Și-oricum, el ce îi putea face sterpului de tată?!
Căci fuse doar întunecat și rece!

Și așteptat-a ani din veacuri, ca pe pământul alb
Să mai coboare, poate, iar un fluid din ’nalt.
Dar, cu ochii lui cei văzători și cu simțurile vii,
Nu percepu nici o ființă. Se pustii…
De cine fost-ai blestemat, pământule?

De-atunci, arar, în gând mă retrezesc din somn
Și mi-ascult visul; doar un simbol într-un ison
Mai reușesc acolo, jos, ca să întorc:
Sunt?
Mă retrezesc în piatră – în apă și în foc…
Nu mai trăiesc, poate am fost vreodată.