după o vreme mă dureau încheieturile mîinilor
ca de o sensibilitate a zgomotului
oasele mi se strîngeau speriate spre înăuntru
și asemeni unei ființe abisale îmi doaream să fiu lăsat în pace
să dorm adînc fără vise fără lumină
fără glasuri
aveam nevoie de adînc și de pietrele acelea albe și rotunde din sufletul meu
acolo unde este pururea liniște
unde nu burnițează și nici nu bate vîntul
să mă închid acolo unde mă înțeleg atît de bine cu mine însumi
ca doi buni prieteni la un pahar de vin lîngă șemineu seara în întuneric
unde nu mai am nimic ce să îmi reproșez
unde totul e subînțeles și nu are nevoie de nici o explicație
fără sunet fără nimeni altcineva lîngă noi
inteligent și elegant ireal în frumusețea împietrită a tăcerii
atît îmi doream numai doar să fiu înăuntru
cît mai adînc și mai departe de acest zgomot care mă durea surd
în încheieturile mîinilor
o vreme cît o mie de ani
să rămînem acolo singuri așa ca într-un pîntec de mamă
ca în scorbura unui gînd profetic nerostit vreodata
ca într-o geodă în care lumina nu poate păta trandafiriul ascuns
în liniștea începutului de mine însumi
scufundat în îmbrățișarea neutră a bătrînului fotoliu din piele
înfășurat în solitudine ca într-o blană de urs polar
în cea mai odihnitoare dintre liniști
acolo unde numai Dumnezeu mai trece din cînd în cînd
mai pune lemne pe foc și ne privește zîmbind
apoi ne lasă singuri și închide ușa în cea mai desăvîrșită dintre lumi

eu și cu mine însumi
atît îmi doream...