Plângem atunci cînd ne e trist,
plângem cînd pierdem pe cineva apropiat,
cînd suntem la un pas de prăpastie,
cînd cerul iși acoperă fața cu nori cernînd ploaia
peste trupurile anotimpurilor.
Regretăm atunci cînd ne privim in oglindă
și ne vedem greșelile
ce ne proiectează imaginea.
Regretăm cînd mai avem ce pierde,
cînd așteptăm mult mai mult de la o persoană
sau de la viață chiar.
Alergăm desculț trecînd porțile destinului
cînd incercăm să prindem trenul care ne lasă fără de cineva anume,
sau fără ceva special,
ceva ce ai putea să ai
doar o dată-n viață.
Cântăm cînd vedem flori,
multe flori,
cînd cerul ne zîmbește doar nouă,
cînd ziua ne oferă clipa pe care o așteptăm de ani.
Murim cînd nu mai avem pentru ce trai,
cînd nu mai sunt flori,
cînd nu mai este cer,
cînd aleargă altcineva pe stradă,
cînd ne pierdem speranța
și nu mai vedem decît doua posibilitati:
să mergem înainte prin beznă,
sau să o acceptăm ca pe ceva firesc,
ca pe un dar,
ca pe o scăpare.
Astăzi cerul e numai pamînt,
imaginea zilei de ieri a plecat și m-a părăsit pentru totdeauna cred,
ziua de mîine înca e în brațele lui Dumnezeu,
clipa de acum e în mîna mea.
Credeți că o pot trăi?
Aș vrea să aud preludiul primăverii,
dar pustietatea nu cîntă.