la capătul potecii
încolțeau nesfârșitele ape

acolo,
în lacrima de sub
pleoapa nemângâiată a pietrelor,
poposește
el
ostenit
de rănile drumului ascuns
în munții purtători de zăpezi roșii...

și
când
în aceleași megafoane îmbătrânite
începeau clocotirile cerului
el,
cu mâna mai zbârcită ca ieri,
mâzgălește ultima hârtie-ngălbenită
păstrată la piept
"...eu?..."

undeva la capătul mării
se așternu oarbă
liniștea
calatorului
...