O stea de pe cer, mi-a căzut în pustiu,
Și, noaptea-i mai oarbă și ziua-i mai grea,
Privirea e seacă și corpu-mi nu-i viu,
Și astrul pierdut îmi arde suflarea.

Ca o gură de peșteră neagră și lacomă, mă vrea nefericirea,
Sunt cascadă de ceară ce mă scurg în deșert,
Și...ca pieirea flăcării în furtună mi-e sortirea,
Și...spre gânduri obscure se târăște trupul inert.

Mă topesc, ca soarele neputincios în noapte,
Și-mi spurc văzul, simțirea, pașii desculți,
Urăsc pe mine și înșelătoarele șoapte,
Și-mi caut în pază, alți îngeri sfinți.