Mă biciuiesc secundele cu ură,
Rupând din carnea mea ne-mpărtășită.
Le simt suflarea rece și grăbită
În trupul meu, pe cuget, pe figură.

Arunc cu scârbă vorba nedorită,
Încerc să scap de-a spaimelor arsură,
Să-nlătur palma ce îmi stă pe gură,
Ca să-mi rămână umbra primenită.

Izbit de haita timpului, setoasă,
În gândul meu firav mă răzvrătesc
Și lupt să prind a timpului grimasă.

Dar e doar praf pe care-n veci pășesc.
Cu pofta mea, mereu nesățioasă,
Abia acum învăț ca să trăiesc.