O oaste de omizi de râme cu corpuri înverzite de ceață
în noroiul abia umezit al unei nopți de vară
urcă imbecil spre zenit spre haos
ținându-se de mâini de picioare sau de coaste
cu rânjet dulceag în vârful diform al buzelor
pe frunze părăsite de viață de clorofilă
îngrășând neamurile de răpitori care le
împrumutaseră culoarea și nu numai
rotire de vulturi deasupra generațiilor de șoareci
numai de data asta fără otravă
fără de corabie și fără de căpitan bețiv
aruncat prematur peste bord
în glas de roșu închis în culori de
cuminte curcubeu la picioarele morții
doi pescăruși amorțiți alergăndu-și destinul
din val în val din frunză în frunză de la
un șoarece la altul până la o mie înapoi
mai plutește o clipă corabia părăsită de toți
șobolanii înrolați în Armata Salvării
a doua pe dreapta de la colÈ›
moare orașul mor și elefanții
doar crocodilii se mai mușcă între ei ritualic
iar oameni nu mai sunt ca să cucerească luna
pe alte planete e mult mai bine
că nu mai suntem aceiași