O pasăre din mine se ridică
Zbătându-se la ușa coliviei
ÃŽn care am supus-o agoniei
De-a mă veghea, să nu-mi mai fie frică.

Doar pentru mine, frâu larg dând magiei,
Am vrut să-mi cânte cu făptura-i mică.
Îngenunchiat pe firul de arnică
Să ațipesc la pragul veșniciei.

Desfigurată îmi rânjește soarta.
Ce frig mai e în suflet și ce ger
Când înțeleg cât am greșit cu arta

De-a țintui aripi ce-n lanțuri pier.
Hrăniți albastre păsări, spargeți poarta,
Din temniță urcați-le pe cer !