am intrat în cameră și mi-a fost greu să spun bună după atâtea ore în care am tăcut
și-am scris pe un butuc plin de lăstari:

de data aceasta am zburat
am fost fluturii pe care i-am ucis acum câteva zile,
sărutam joc de epopei în colțul umbrelor când genele au început să se dezbrace
tremurând gravitația ce se pisicea la luna împăturită în voal de mireasă,
colorând briza izvorului adunat într-o peșteră
un fel de savană ruptă într-o margine
unde bronzul ardea iar slujba de dimineață a vameșului
dăruia împărtășanie sufletelor rătăcite,
adormite de cu seară lângă fântâna ce spunea povești

m-am îngrămădit într-un colț, ascult ceasul primit cadou
ce încă mai ticăie sacadat ca un neo-post-modernism

m-am săturat de goliciunea difuză a apei, de zborul iberic
de tremurul celulelor împărtășite cu eternitatea
de cele două lumi strânse într-un buchet
de glasul ce tace, de inima ce nu mai bate
de vrajă, de simplu, de concret
de ceasul primit cadou ce încă mai ticăie
după atâta timp în care l-am ascultat înfiorat
și-am tăcut să-mi spună ceva