pietrele grădinii tăcute
ne sărută reci tălpile
cu fiecare pas
dăruim cărării aceeași tandrețe ambiguă
atingere grăbită
aproape speriată
căutăm o rătăcire inefabilă
un exil al singurătății pure
treptat descoperim armonia unei rostiri fundamentale
insinuîndu-și vibrațiile în oasele noastre
curgere pulsatilă
spre interiorul embrionic al amintirilor
tresărim un suspin al evadării depline
către un alt fel de solitudine
ieșirea din labirint
devine treptat
inutilă