Tăblița de lut mă aștepta în nisip

Era o poveste foarte veche,
scrisă într-o limbă moartă de mult,
pe care tu ai uitat-o,
desigur,
pe care eu am uitat-o,
la fel de sigur...dar..
dar simțeam și simțeai parcă ceva cunoscut citind-o...

Încerc să-mi amintesc câte ceva din ea.
Crâmpeie...traduse în limba noastră de acum....,
amestecate cu gânduri:

Nesfârșite curgeau zăpezile în zarea mării ... tu privind

Aș fi vrut să te strig, să-ți arăt soarele jucăuș și dezordinea anotimpurilor ...
- dar nu mai vroiam nimic -
si apoi ar fi fost poate o indiscreție ... mai bine că ai continuat să privești ...
minunat prilej de sete ... marea zicea bătrânul

Erai acolo nemișcată, cu glezna ta înlănțuită, de lanțul de aur.. de aer

Puteai să-l rupi
Și totuși nu fugeai
Doamne cine te legase cu lanțul acela subțire de nesfărâmat?

Eu eram nicăieri și totuși te vedeam
Nesfârșit de primitoare ascunzătoare – aerul

Să nu crezi ce spun acum:
Unii spun că realitatea nici nu există,
că noi nu suntem decât visul unui fel de dumnezeu

(Mai ales când știi că locul tău nu a fost niciodată AICI)

Brahman i-am spus noi, hindușii ... un fel de entitate,
mai mult o stare decât o ființă superioară

La urma urmei nu e nimic rău să-ți aduci aminte de celelalte vieți ... să visezi adică

Să nu crezi ... să simți da, poate


Continui să înghit lumina oranj.

Nu era nimic mistic în prezența ta acolo pe malul acelei mări

Erai cât se poate de vie

Stranie doar acea nesfârșită ninsoare însorită
Prin care pescărușii înotau linistiți pe spate cu gesturi ample


Din păcate nu reușeam să-ți văd expresia feței

Ai fi putut să plângi

Ai fi putut să râzi

“Infandum, regina iubes, renovare dolorum”

(mai departe textul lipsește, colțul tăbliței e rupt)