Stoluri de morți migrează spre țări depărtate;
bănuiesc că spre Iad:
întotdeauna se migrează spre cald!
Of, dacă ați ști ce apăsător e harul
să vezi fantomele în starea lor pură,
să auzi neauzitele voci,
să le răspunzi, fără gură,
și să fii cel mai viu dintre cei duși,
singurul om într-un decor de păpuși.

Merg în ritm de flamenco morții spre Iad,
ori spre Rai, căci, sincer, habar n-am,
nici ei măcar acest amănunt nu-l mai știu,
mărșăluiesc, nu de 40, ci de patru milioane de ani
prin acest pustiu
de pământ,
merg mereu, deși de mult nu mai sunt
evidențiați prin catastife;
și nimeni, niciodată, cât e de mers sau unde,
nu le zise.

Merg mereu, dansând în pași de flamenco spre undeva,
spre Rai, spre Iad, spre Altceva,
plutesc morții în stoluri largi,
îi văd cum se înalță, valsând,
cum trec surâzând;
mă observ și pe mine printre ei,
dansând, cântând, amețit
de numărul lor infinit.

În ritm de flamenco mă trezesc că pășesc;
dacă sunt mort ori sunt viu,
de unde să știu?...