ÃŽntinse pustiiri de-un alabastru crunt
Tăcerea ce se mișcă pe-un lapiez mărunt
Decor de peșteri grave și sticle găunoase
Se-mpiedică de-amorul ce stă solist pe oase...

Căci chipu-i tot mai mare
Se pierde prin sertare,
Printre scrisori și furnicuțe
Ce-mpart iubirea-n foi micuțe-
Și-acest chip de deșert
Ce pare cam inert
Se-ntinde obosit
Peste ce am iubit.

Un strigăt mut
-Sonet acut-
Privește-n jos cu disperare
Și parcă nu-și găsește stare...
Parcă se pierde-n amănunt,
În gol de sunete cărunt...
Liniștea rea se tot coboară
Peste iubirea-mi selenară.

Un cadru de fatală gaură
Cu-n drum setos și făr' de aură
Cu-iluzii atârnate în nămeți
Pe fruntea roșie a munților semeți-
Stă strâns în zale de argint
Și vede picurul murind...
Abisul se înalță tot la infinit
Iar picurul se pleacă în infern topit.