Tu, din a cărui liră s-exală-etern și lin
Un cânt suav și dulce ca fumul după crin;
Tu, ce când lași pe harpă-ți o mână fugătoare,
Tragi grațiile-n horă și joacă râzătoare;
Tu, ce încânți cu farmec prin cântul tău plăcut,
Vei spune mie oare, de ce tu ai tăcut?
Am auzit că lira lăsând-o la o parte,
În cârmuirea țării ai fi luând tu parte;
Că părăsind eterul cu stele semănat,
ÃŽn pulberea arhivei tu capul ai plecat,
Urmând mulțimii lumii ce crede din vechime
Că fără post nu este în viață nici un bine!
N-ar fi mai bine însă, înalte arhivar,
Decât să pui pe cale al patriei greu car,
La tine la moșie, prin văi desfătătoare,
S-arăți a ta putere pe cerbi și căprioare?
Și dacă nu ești meșter la arma de vânat,
Să prinzi cu undișoara puicuțele din sat?
Dar nu, iubite frate!... Tu ai o datorie
Frumoasă, sfântă, sacră, spre dulcea poezie...
De-aceea către țelu-ți nainte să te-avânți.
Decât să fii ministru, mai bine e să cânți.
Un cântec ce exprimă o-naltă cugetare
Plătește-o lege nouă ce trece în uitare.
Ce-ți pasă dacă unii într-altfel se gândesc
În cercul de-ntuneric în care se găsesc!
Ia zborul tău în secoli cu muzele ușoare
Și de țărân-arhivei te șterge pe picioare.
Ia lira ta de aur de roze semănată,
Ia-ți fluierul d-ivoriu și cântă înc-o dată;
Îmbată-ne de fumul suavei poezii,
Pe când ambițioșii visează la domnii!
Nu este nici un bine a fi în lume mare:
Înaltul arbor cade l-a vântului suflare;
În vârful naltei stânce ce-și pierde fruntea-n nori
Nu nasc mai niciodată suave, mândre flori.