Eu nu plâng doar cu lacrimi sărate
ci cu ploile lugubre de toamnă
și nu râd doar cu buzele mele roșii
ci cu roua cristalină a ierburilor din câmpii,
dar nu-mi ajung nici ploile ,nici râsul .

Voi cuceri tărâmuri noi
fără de ură și fără de război.
Voi aduna sub bolta frunții mele
grădini de mări,de codrii și de stele,
dar prea puțin îmi vor ajunge ele.

Și va veni o zi în care va luci
ca aurul în țeasta mea
a morții lungă gheară
iar țeasta asezată pe mormânt
se va preface în aer ,în apă și-n pământ
să nu mă simt prea strâmt .

Dar observați că universu-i infinit
și se desfac planetele în zgură
cu vaier-în fireasca aventură
să se-nfiripe steaua ce are de lucit.

Iar eu adun grădini de la zenit
că mai am mult de plâns ,
de râs
și de călătorit.