gândindu-mă la voi prieteni
mi-am tăiat cuvintele de unul singur
n-am vrut să pătez mâinile voastre trudite
cu sângele începuturilor

m-am mutat într-un clopot străvechi
mi-am pus în gură limba lui de aramă
îmi bat sunetele în dunga inimii
așa cum păsările călătoare
bat peste rătăcirile de toamnă
ale cărăușilor

umbra trage cu dinții de mine:
- nu te duce în lume, te va izola vremea rea
într-un cătun părăsit la vreme de foamete
în care caii sunt morți și par
smochine uscate rezemate de aer

ploile bat de cealaltă parte a inimii
venele trasează violete violente prăbușiri
încrucișez razele într-o colivie pustie
de teamă rătăcirii prin suflet a aripii
care bate și scrie prea repede

țările calde sunt drumuri cu sens unic
de ce să mor de dor printre străini
ce dacă mai suntem atât de puțini
ce dacă voi rămâne singur –
nu voi pleca în nici o toamnă
delirând:

băteam
și luna mi se oglindea pe umăr
ca un ochi de fiară rănită de-un sfânt
ca un ochi de fiară cu flacăra pară
ca un ochi de fiară închis în pământ

undeva departe vântul bătea-n clopot
tânguindu-și plânsul morților ce vin
tânguindu-și râsul craniilor goale
tânguindu-și visul ultimului chin

tăiam
și luna cădea peste toate
ca sângele fiarei răpuse-n amurg
ca sângele fiarei îngropându-și gheara
ca sângele fiarei morții ei urmând

undeva departe se-auzea în turlă
cum oftează morții care n-au murit
cum oftează vii nenăscuți în pântec
cum oftează luna ce-a îmbătrânit

ca un ochi de fiară răpuse-n amurg
bătea ploaia-n clopot sumbru și rotund
bătea-n toate ora prăbușirii goale
pentru care fiară moartă înăuntru
vie în afară nu râd și nu plâng