La ce cugetă omul atunci când stă să moară?
Mai speră la viață, crezând că va trăi
Sau poate că doar speră la o moarte ușoară,
Și-așteaptă calm și rece să vadă ce va fi.

Cu parul alb și veștejit,
Palid ca o stafie
Asteaptă moartea liniștit
Și somnul de vecie...

"Iată-mă ajuns la sfarșit
Sunt trist si amărât
Căci am rămas singur si părăsit
Și de toți sunt urât.

Poate că este vina mea
Că trec astfel in neființa
Poate într-adevăr trebuia
Să trăiesc prin credința.

Toată viața am fost ateu
Dar acum nu mai știu
Dacă să cred în Dumnezeu
Oricum, e prea târziu.

Aștept singur trista mea soartă
Și mă intreb viața mea ce-a fost
Căci pentru mine lumea este moartă
Și totu-mi pare rece, fără rost.

O viață întreagă am muncit pe brânci
Și-am strâns, și-am adunat averi peste averi,
Însă în suflet mi-am lăsat goluri adânci,
Din tot ce-am strâns m-am ales doar cu dureri.

La ce folos atâta zbatere pentru nimic?
La ce folos nebună goană după vânt?
În fața morții, omul este slab si mic,
Și se întoarce la sfârșit tot în pământ.

Dar totuși ce am fost? mă-ntreb acum,
Căci viața mi-a trecut ca o părere
Precum un vis amar ce piere în fum
Mă sting ușor, în suflet cu durere.

Mă văd parcă deja la-nmormântare
Și lume multă va jeli pe răposat
Dar multă vreme mă vor plânge oare?
Sau ca o vorbă-n vânt voi fi uitat?

S-or apuca cu toții, mimând nenorocirea
Cuvinte de tristețe și jale să îngâne
Vor încerca cu mine să-ngroape amintirea
Și vorbele-mi uitate, ce-n noapte vor apune

Văzandu-ma domnind în tronul meu regesc
Vor genunchea alături, cu chip să se supună
Nu mie dar, ci morții al cărei chip primesc
Și din durere oarbă s-or apuca să spună:

"Iată-l cum zace, cum doarme în mormânt
Acum e-o amintire
A fost un om în viață, a fost o frunză-n vânt
Purtată în neștire."

Mai spune-vor ei multe despre viața mea
Dar fără importanță, căci eu plecat voi fi
Și-mi pare că-ntunericul începe acum abia
Să țeasa lunga noapte în care voi dormi

Dar ce înseamnă aceste întunecate șoapte
Ce-ntr-una mă acuză și îmi dau fiori
Mă imping incet spre a existenței noapte
Să îmbrațișez pe veci ai morții zori

Ce este negura aceasta care m-a înghițit?
Un fior rece în inima mă împunge
Mă-ntreb cu teama-n gând: oare-am murit?
Și dacă da, eu unde voi ajunge?

Vai, ce frumos: o pajiște de flori
Cu râuri și pașuni inmiresmate
Un cer senin, albastru, fără nori;
Copaci de tei cu florile parfumate...

Imaginea Raiului dulce-acum a dispărut
ÃŽn locul ei se-ntoarce bezna dinainte
Pașunile-nverzite în cimitire s-au făcut
Și pajiștea de flori e plină cu morminte

O piatră funerară mi-apare înainte
Murdară, părăsită, de buruieni ascunsă
E piatra mea, e semnul de-aducere aminte
A unei vieți trecute, de negură pătrunsă

Pământul își deschide prăpastii întunecoase
Într-una dintre ele, fără să vreau mă arunc...
Căzând prin negre văi, abisuri secetoase
Cobor în întunericul din cel mai vid adânc.

O, vai, apocaliptică durere!
Ce-mi sfâșii sufletul cu atâta tiranie
Nu îmi mai lași sufletul nici să spere
Că voi scapa cândva din agonie...

"Iata-l în mormânt cum zace,
Și-a dat ultimul suspin
S-a absolvit de-al vieții chin
Odihnească-se în pace!
Amin...

Spre ziua morții se indreaptă orice gând
Al omului cu sufletul nemuritor
La vremea-n care va veni și al său rând
Să dea socoteală Acelui Creator.