Am închis ochii, ca arși de artificialele lumini,
Peisaje străine. Și am curmat, deodată,
Și culmea rău ramificată a durerii,
Înnoptând, așa, pe lipsa-ntinsă de-ntuneric, lună și stele,
Pulsul răgușindu-mi, ca un clopot ruginit, în mijlocul frunții
Deasupră-ne s-a ridicat steaua ta călătoare – copil unicorn !
Ai strivit în copite de marmură grea
Însăși apa de foc a vieții prizoniere,
Mestecând în vâltoare cenușă cu cer.
Dar eu aripi nu am, din ce să mă-nalț,
Nici veștmântul tău, alb, fără capăt purtat,
Dar totuși, deasupra-ți sunt, cald și rebel.
Iubit ești de vise, lunatec și singur,
Te port, zidit, captiv într-un medalion,
Superba-ți făptură înnobilându-mi suflarea,
Eu n-am darul magiei, să-mi coloreze
Carnea prea stearpă, adunând doar regrete,
Pe gene lungi de primăveri să-mi poarte visul ostenit,
Dar vezi, chiar fără nobila-ți coroană,
Slugă-mi ești, nu rege, și chiar de la început,
Tu, minunat de mândră revelație a simțirii,
Pe veci închisă-ntr-un lanț de pleu neruginit.