Pe un lac, întristat de cer -
copil din eter,
am observat ( în iluzia observației ) clipind,
doi ochi de apă.
Negrii ca adâncul ce-l purtau,
în avânt sălbatic...
Reîntrupații -
Ai mei, sărutații,
plânși, într-atâtea vieți
de martiri și sfinți.
Și-n aceeași baltă stătută,
ți-am întâlnit imaginea,
oglindindu-se extatic în mine.
Muritor mascat, în aripi de pasăre,
pentru tine, apele mele,
n-au fost, mai mult de-atât, niciodată,
doar o baltă limitată de ecluzele simțirii,
ce m-a ținut în lanțuri de conștiință,
Din ne-nceputuri până-n groapa de nămol,
Îngemănare-ntre pământ și infern,
și totuși, încă îmi mai (a)pari,
coborât din înalturi...
în ciuda ruperii tale de sacru.
În timp ce locul meu,
pierdut undeva, între limite,
a rămas înnoptand
pe-ntinderea de ape,
copil din pământ,
picurat printre gene,
în doi ochi de foc
și arse sprâncene -
Lebăda țipată-n gongul trezirii.