În fața mea, la masă, băiatul meu citește
Cu fruntea încrețită puțin de încordarea
Ce-l face să urmeze povestea. Raza lămpii
Ușure îl atinge pe păr bălai și geana
Lui lungă dă o umbră. E fiul meu. Deasupra-i
Mă văd copil, de-o vârstă, în cadrul de-altădată.
Citesc și eu la lampă. Mi-e fruntea încrețită
Puțin de încordarea povestei începute.
Am păr bălai. Am gene prea lungi, umbrind privirea.
În ape limpezi ramul mai bine nu-și răspunde
De cum viața nouă oglindă poza veche.
Sunt eu acel din față? E el cel din perete?
Cum? Glasul meu de-atuncea îmi spune astăzi: tată.
Dar vremea? Unde-i vremea? O caut, și e lipsă.
Sunt ca un om ce urcă pe munte și se-oprește
Sub zid de stânci să strige ecoului un nume,
Și-nfricoșat aude ecoul că-i aruncă
Alt nume. Unde-i vremea? Unde s-a dus? Să vie.
Cenușa să i-o scurgă clepsidra. Calendarul
Să-și lase-n vântul toamnei iar foile foșnite
În drumul ei. Tictacul ceasornicului bată
Cu inima-i de-a valma în pieptul meu. În sânge
Vuiască valu-i vajnic. Dar unde e? Să vie.
Cu păr bălai în fața-mi, copil, citesc sub lampă.
În poza din perete, cu păr bălai, citește
De-atâția ani băiatul meu mic. Să vie vremea!
Să izvorască tainic și turbure să curgă
Între copilul de-astăzi și cel de ieri. Ce singur,
Ce nesfârșit de singur, aștept aici. Știu: totul
M-a părăsit. Sunt singur în trupul meu, cum singur
Sta Robinson Crusoe într-un ostrov pe mare.
Chiar fiul meu cu ochii-mi nu poate să-mi zărească
În vârful de prăjină semnalul-nalt, de pânză,
Cum flutură, cum cheamă. În zare, nimeni. Vremea
Cu fumul ei de-o clipă pe cerul veșnic. Marea
Și marea, iarăși marea, și marea pretutindeni.
Zadarnic. Nici o punte. Dă-mi mâna. Ce departe
Mai tremuri. Þine-mi mâna. E mâna mea. Sunt singur.