Nicicînd peste puhoaie nu se va revolta
floarea țîșnită numai de paradă
e ca și cum intrînd în casa ta
ușa ți s-ar deschide tot în stradă

Naivii cred, vai mie, că cel ce-a traversat
în fugă rîul zilei poate-i trimis de stele
nebănuind mătasea din trupuri de-necat
ce-i sprijină sub ape picioarele-i prea grele

Și-o piatră dacă noaptea o lași la țărm vei ști
că mîine-n zori tot piatră închisă-n sine șade
cîndva sfidam talazul cu plete aurii
acum cînd pipăi norii numai cenușă cade

Dacă-n prăpăstii sigur voi fi zvîrlit mă-ncînt
de flora ce-mpînzește pereții-n verticală
mai bine hoț de fluturi și vînzător de vînt
decît proprietarul vîlcelelor cu smoală

căci stăm de mult cu toții la masa nimănui
și-oricum cel singuratic tot pentru noi disperă
cînd bate-n geam cu-o roză cînd plînge în statui
cînd moartea-i poartă tandrul surîs la butonieră