Pasii mei se indreapta catre sfarsitul inimii.
Acolo e o portiune opaca.
E plin de sange inchegat,
acoperit de alt sange inchegat...
intocmai ca la o lumanare de ceara.
Ma zbat.
Si incerc sa ma ridic de acolo.
Ma agat de faldurile inimii,
dar greutatea sentimentelor mele le rupe.
Totusi,
nu ma dau batut.
Incerc din nou
sa ma agat
si iarasi se rup
si tot asa pana cand obosesc.
Dar inima nu oboseste
si simt ca ma impinge ritmic sa ii rup din aripi.
Stau si ascult.
Se aud zgomotele unor picaturi cazand intr-o balta.
Ma hipnotizeaza.
Apoi observ ca din fiecare ruptura
se prelinge durere.
Picaturile de durere au format
balti de durere.
Toata inima incepe sa se inunde de durere,
nivelul creste din ce in ce mai mult.
Cu cat ma zbat sa escaladez peretii,
cu atat incep sa curga
suvoaie tot mai mari.
Durerea mi-a ajuns pana la gat
si zvacneste ritmic
odata cu bataile inimii.
Pana cand nu mai aud nimic.
Durerea m-a acoperit.
Vad negru...
nu aud bataile,
le simt:
bum...
bum...
durere...
de ce?...
gata...
nu o mai simt...
nu ma mai gandesc...
mor...