În rochie de mireasă
zidită-n albul norilor,
apare dimineața
pe buzele-nsorite
ale lacului
și-a apins lumina, ochii,
în oglinda lui,
închinând vederii
podoabele subacvatice.
Te trezești, mă trezesc
și te-ntreb, mă-ntrebi,
cuvinte petale,
violete silabe,
ale florii fanate
de “nu mă uita”
un dor ca un val
prin arteră bătând
dedesuptul miniaturii
camerei tale
una dintre cele patru,
din inima mea-
Tatăl, Fiul, Sfântul Duh
și cu tine – Iubirea.
Stai rezemat de pervazul
ferestrei mele,
mereu deschise pentru tine,
dând la oparte
perdelele roșii, de catifea,
să-mi revezi sufletul nud,
în fiecare seară,
pregătiți pentru visare,
când se-nchid
toate celelate camere,
când se odihnesc
toate celelalte inimi,
doar a ta rămâne deschisă
fereasta mea către tine.