zi dupa zi si acelasi desen,
monoton,
ca vagoanele unui tren,

numarand,
plictisit,
pe un pod, la popas,
cate oi au trecut, cate oi
au ramas...

sau privind fara noima spre un ceas care-a stat,

intr-un parc,
pe o banca,
intr-un colt neumblat,
cu un zambet ce-aduce-a convoi funerar,
luminand a speranta
ce se-aprinde-n zadar...

ti-e impus sa existi,
pedepsit
si stricat,
arogant, egoist, ipocrit, izolat
intre oameni
si de nimeni iubit;
fara rost resemnat, inutil razvratit.

focul tau nici n-a ars.
e-o iluzie!
atat!

te-ai nascut
(nu ti-e clar?)
cu o funie de gat,
fericit ca ai dreptul sa cazi
intr-o zi
poti spera la ce-a fost.
n-astepta ce va fi!