Mă pândeai prin vitrine galeșă și lihnită –
Îmi trăgeam sufletul pe-un scăunel de dinamită.
Băteam în tobe de piatră, ascuțeam saxofoane
visam să trag de burduful țâțelor tale ca la edec, ca la acordeoane.





Moldoveneam pre grecește în tromboane de fier
eram liber, uitasem că sunt prizonier
al inimii tale – între zece la sută și unu la mie –
plăteam chirie pe igrasie
ca să mă vezi pe nimicul ecran că sunt viu, că respir, că sunt eu.

Un fel de metalurgie cu Dumnezeu.

Mă înhăitasem cu braconierii salamului cu soia,
scriam pe ziduri străvechi regretând, dădeam cu carbid –
mă clătinam între grija de a nu avea griji și „Cadavre în vid”.

Mă luptam să vină tramvaiul, urcam scările cu forța, păream realist –
destul de treaz ca să-mi port tricoul de metalist.

Călătoream și eu din suflet în suflet și-n tomberon
de singurătăți și de șoapte…


Un peron de gară unde îți face semne de adio ultima noapte.