Foarte mulți dintre noi suntem în stare să ne cunoaștem pe de rost numele.
Nu mai avem nevoie să ne scoatem cartea de identitate sau buletinul de identitate sau pașaportul turistic, de serviciu sau cel diplomatic
pentru a știi cine ne însoțește sau, mă rog, cine este în noi. La modul legitim, de proprietar recunoscut, nu chiriaș sau blatist sau, în cel mai fericit caz, posesor de viză de flotant al unei identități de împrumut.

Cunoașterea de sine este o categorie filosofică autorizată, asumată și argumentată - fără a fi la îndemâna oricui. Fără a face parte din categoria lucrurilor „în sine”, firești, precum e ploaia sau înghețul, șomajul sau creșterea economică.
Nu oricine poate să se cunoască pe sine așa cum scrie la cărți, cu conștiința de sine în regulă, cu toate controalele medicale periodice făcute la zi, cu imensa responsabilitate asumată în termeni pacifiști, în folosul comunității, cu interesul național, de asemenea, în regulă, fie ea și regula de trei simple sau regula susținută de excepția noastră de a fi altceva decât ar fi trebuit să fim...
Trăim mai mult decât ni se poate da, chiar dacă ni se pare contrariul,
în sensul că trăim mai puțin decât am fi meritat să primim de la această lume
Chestiunea cu „primitul”, comportă, la rândul ei, analize profunde, de genul „a te lua în seamă” înainte ca alții să o facă. Primitul poate fi de rang înalt, când doi șefi de stat se întrețin în văzul lumii și până la... țeapă, în sensul cotidian al păcălelilor de tot felul. Mai există, între cele două extreme, primitul în audiență sau primitul de foloase necuvenite, primitul în gazdă sau pur și simplu acel „puțin gratuit”, în jurul căruia ne-am învățat să trăim. Nu primim șpagă, pentru că nu ne dă nimeni așa ceva, pentru că nu ne mai rămâne decât șansa de a da șpagă - pentru a fi luați în seamă sau în duba Poliției. Preferăm mai mult mâna întinsă, dar nu spre a fi sărutată, ci pur și simplu pentru a fi miluită cu vre-un țechin, scăpat din mila celor cu mai multă dare de mână.
Datul de pomană este impunerea mâinilor noastre întinse.
Am rămas cu mâna întinsă jumătate de secol, de la naștere. Toată viața ne-am construit-o și regizat-o după mâna noastră întinsă. Astfel, am inventat așteptarea cu ochii în Soare.
Să vină cineva să ne pună ceva în palmă, „să ne dea un semn din mila Măriei Sale”. Un neam de milogi am fost o jumătate de veac de singurătate. Un neam de neajutorați am fost. De asistați sociali ai „grijii părintești a Partidului”. Un neam fracturat în istorie am fost, cu Istoria confiscată, falsificată... Și, totul, datorită poziției mâinii noastre întinse, dar nu a îmbrățișare, nu a întâmpinare, nu a cuprindere, ci pur și simplu a invocării milei, clemenței și, mai ales, a tăcutului și îndoliatului dă-mi!
Dă-mi serviciu, dă-mi casă, dă-mi bani, dă-mi, dă-mi, dă-mi! Dă-mi voie să trăiesc!
Nimeni nu poate să nu-și aducă aminte de supraviețuirea noastră ca popor, de starea de vegetație în care ne-am complăcut pentru liniștea și siguranța familiei
Pentru protecția zilei de mâine, pentru a nu pierde și ceea ce ni s-a dat, sub formă de compromis: „Partidul îți dă, dar tu să nu care cumva să fii împotriva lui și mai ales a conducătorilor lui”!
Se vorbea încă de atunci de conștiința de sine, de rolul pe care responsabilitatea îl poate avea în asumarea faptelor, în asumarea viselor dar, mai ales, în asumarea tăcerilor complice.
Tăcerea era singura revoltă asumată.
Singura încercare de împotrivire. Prin tăcere 22 de milioane de oameni s-au împotrivit, pe când mâinile lor produceau din ce în ce mai multe și mai zgomotoase „vii aplauze”!
Într-o astfel de lume, în care cei care gândeau cu voce tare erau sortiți „punerii la zid”, mi-am născut poemul. Cu aripi mai mari decât zborul l-ar fi putut cuprinde. Mi-am educat speranța că poate fi și altfel decât este, mi-am ucis cuvântul, în cele din urmă, pentru a nu mă alunga el însuși din mine, pentru a nu fi condamnatul zilei de mâine care, la fel de bine, ar fi putut fi ziua de poimâine sau de anul viitor, de peste zece sau douăzeci de ani.
Într-o astfel de lume repetiția a fost nu doar „mama învățăturii”, ajungând să fie chiar mama noastră cea de toate zilele. Mama noastră care ne dădea lapte și pâine, mama noastră care ne spală și ne îmbracă. Mama noastră care închide ochii la toate cele ce facem și desfacem, în numele vieții, de la naștere și până la moarte.
Mulți dintre noi au murit cu această stare a lucrurilor înțeleasă a fi eternă și fără cale de întoarcere. Au murit dacă nu împăcați cu gândul, cel puțin resemnați că au trecut și ei prin viață. Că numele lor a fost și el rostit în societate. Că au făcut și ei câte ceva, bun, rău, copii...
Că au contribuit și ei, în nume propriu, dar și colectiv, la acel viitorul luminos pe care nu mai reușeam să-l scoatem la vedere, pe care nu mai reușeam să-l privim în față, el fiind rezervat doar „copiilor, copiilor noștri”, chiar dacă și aceștia, la rândul lor, au devenit între timp părinții părinților copiilor copililor care au fost!
Și, totuși, poezia nu s-a singhisit de curgerea timpului, chiar și în acest defileu al ipocriziei. A existat în orice condiții, demonstrând că, iată, viață există și acolo unde teoretic e doar moarte, doar opresiune, călcâi de cizmă pe aortă, supunere și restul lașitate, complacere, fluid vâscos, mlaștină și multă ceață.
Se spune sau se speră, că am fi ieșit din ceață. Că am fi atins pământul dur dar sigur, necesar pasului înainte. Necesar salvării din nesiguranță. Dar, la fel de bine, se poate să fi nimerit pe un alt spate, pe o altă cocoașă. Pe o altă întindere, aparent salvatoare. Aparent plină de intenții bune, de zâmbete și gesturi de curtoazie.
Se spune că am ieșit la lumină. Că avem libertatea de a fi ceea ce suntem și, poate, mai mult decât atât. Acest „mai mult decât atât” continuă să ne înspăimânte, chiar dacă, în economia întâmplării, ne este oferită șansa nemărginirii.
Ne menținem încă pasul ridicat, fără a-l pune pe pământ, chiar dacă, el a fost pus deja pe Lună. Ne menținem în nesiguranța „suflatului și în iaurt”. Ne-am ars o dată, cu jumătate de secol de umilință și nu mai îndrăznim să ne încredem în nici un semen de-al nostru, chiar dacă, drumul, de această dată, este pavat numai cu bune intenții! Oare, nu și drumul înspre Iad are aceeași îmbrăcăminte?! Să fie doar o simplă și nefericită coincidență?!
Dacă, în trecutul nu prea îndepărtat, încă păstrat în memoria activă a noastră, aveam de îndurat toanele a doi, trei dobitoci de partid și de stat, astăzi, aceeași fiind, avem de făcut față la o invazie de dobitoci. La o multiplicare exponențială, sinonimă cu invazia lăcustelor.
Suntem mai expuși, dar, în același timp, liberi. Nu mai există în noi sentimentul de spaimă. Nu mai negociem cu lașitatea, să spunem ceea ce simțim, ceea ce credem despre realitatea înconjurătoare. Avem șansa de a ne revolta, de a ne arăta nemulțumirile, de a protesta, de a înjura și chiar de a arunca cocktail-uri Molotov în forțele de ordine, de a scoate minerii în Piețele Publice, fără ca cineva să aibă ceva împotrivă, fără ca să pățim ceva, fără ca noi înșine să ne recunoaștem retrospectiv.
Uneori libertatea reușește să te înstăineze.
Să te facă să nu te mai recunoști. Să te întrebi dacă cel din buletinul aflat în mâna polițistului ești tu, dacă tu ai fost în stare să tulburi într-atât liniștea publică sau pur și simplu dacă tu ești cel care a încălcat legea.
Uneori libertatea este cea mai periculoasă bombă. Mult mai periculoasă decât toată muniția aflată în dotarea armatei. Trebuie să știi să te porți cu ea. Trebuie să știi să o folosești. Să știi când trebuie să te încrezi în ea, când trebuie să o invoci și, mai ales, când trebuie să o scoți în stradă.
Suntem prin naștere ființe libere, ființe care ne aparținem, în primul rând nouă înșine și mai apoi semenilor noștri și mai apoi comunității, țării, continentului, planetei, Universului. În această ordine trebuie să ne punem și libertatea la treabă, în folosul nostru. Orice modificare a ordinii invocate va provoca, cu siguranță, dezastrele greu de evitat, greu de făcut față, greu de surmontat. Suntem la fel de liberi ca pasărea cerului, suntem păsări doar atunci când avem știința zborului, când avem știința mișcărilor de aripi, când avem știința forțelor noastre.
Cunoașterea de sine începe din momentul în care ne învățăm numele pe de rost, știind a ni-l rosti fără a mai privi peste umărul polițistului care, aflându-se în exercițiul funcțiunii, ne verifică actul de identitate. Cine suntem, ce vrem, încotro mergem?!

Un simplu rând pe o pagină, păstrată într-o carte, rătăcită și ea într-o bibliotecă, din nu știu care oraș, din nu știu care țară. Doar Planeta este o cunoscută... Oricum, această Planetă are, la nivelul scării planetare, dimensiunea nasturelui de la bluza ta, pe care, trebuie să recunosc, ți l-am desfăcut cu gânduri ascunse, năvalnice și de nestăpânit, cum de altfel și sângele meu clocotitor a depus mărturie.