O voce, cred, mi-ar fi de-ajuns,
Să mă povătuiască tandru,
S-alunge frigul cel de nepătruns,
Să veghezi la al tău copilandru

De ce nu iesi, când eu te chem
Din norii albi, din tronul tău?
Sufletul mi se strânge ca un ghem
În dintii-mi aspri de dulău.

Si setea m-a cuprins, as vrea
Un pocal plin cu dulceata, fie
Ca bolile sa surpe cu a sa perdea
De sacru, sa-mi curete-n rana cenusie.