cu tâmpla grea de șoapte și mâna amorțită
mă risipesc în gânduri și-n aburii prelungi,
nu-i liniștea deplină, nici ceașca nu-i golită
și încă beau cafeaua, și înc-aștept s-ajungi.

prin toamne vechi de umbre și gesturi interzise
pierd clipe-n jur pe care nu pot să le mai prind,
sunt toate ale mele și toate-au fost prezise
de nopțile pe care le-am risipit dormind.

alint în palme-un zâmbet, las visul să-l cuprindă,
un “ce-ar-fi-dacă” tandru să-mi țină de urât,
tardiv prin zațul nopții aroma să se-ntindă
din gândul meu spre tine și invers, doar atât

și astfel, îți las umbra să mi te-aștearnă-n cale.
lumina e măruntă, încerc să te ghicesc
cum prinzi în palma cana, cum sorb buzele tale,
de îți plăcu aroma ori ochii de-ți zâmbesc.

*

fâșiile de ceață s-au prins de felinare
iar somnul mi-i departe, cafeaua s-a răcit.
pe masă-i o revistă, deschisă la-ntâmplare,
în ceașca mea albastră-i un mâine amăgit.