Copac uscat în plină toamnă
Nimeni nu știe că nu te-ai mai trezi,
Te desfrunzești cu cei vii deodată
Dar mort în fiecare zi.

Fluieră vântul prin rămurișul sterp
Ca și ceilalți te desfășori sub stele,
Copac uscat eu nimănui nu spun
Că tu ești mort în codrul existenței mele.

Azi-noapte te-am văzut sleit
cum te ștergeai de lacrimi cu degetele goale,
Nechezul unui cal smintit
lovea în scoarța ta în rotocoale.

Lampa mea stinsă prin geamuri auzea
Ultima rugă îngenunchiată-n zare
Pământul străveziu din tine cobora,
Ardea un plop a primă lumânare.

Până la primăvară nimeni nu va ști
Că tu ești mort de un amar de vreme,
Pădurarii te vor îngriji
Topoarele te vor ocoli
Norii vor binecuvânta
Moartă neliniștea ta.
Și tu uscat, încremenit acolo-n zare,
N-ar fi mai bine să-i spunem de-acuma primăverii viitoare?
Văzduh să nu mai împartă
Pentru coroana ta moartă,
Vânturile albastre să și le retragă
Din căpățâna asta bolnavă,
Să și le-năbușe, cuvânt de cuvânt,
Stelele depuse la temelia ta în pământ.