cred ca in cele din urma voi inventa un animal mic. o iubita.
voi incifra arcul sprancenelor ei si felul in care isi arunca parul pe spate
pentru a-i ascunde calvitia.
monstruosul zambet de pe cerul gurii.
faptul ca e o aparenta.

litera moarta, cuvinte negre. nu se tem de mine. ca furnicile care iti devoreaza mana

pot incepe de oriunde. de la primele ei morti. de la prima ei frumusete. nicaieri nu
e ea. in absenta ei cu degetele si unghiile ei roase pana la sange ghicesti
ceva mai apropiat de rasuflarea mea pe geam
mai aproape de acest gest cu care inventez concretul
si imi torn nesupunerea intr-o forma.
iar daca atingi sticla aparenta vei simti ca traiesti. fie si pentru o secunda.

sa ne intoarcem in acele zile de inceput. de acolo trebuie pornit, intrucat e inceputul.
ea si cu mine in fata unor cafele aburinde, noaptea, ritmul interior al fiecarei taceri.
invata-ma sa soptesc, i-am spus razand. totul, ca si moartea, se invata. primele taceri
respiratia frustrarea umilinta rasul. noi doi intr-o noapte ca intr-un acvariu
cu urechile si mainile roase ingenios, erotic, de pesti.
temandu-ne de sfarsitul noptii care ne va gasi intregi
si mai marea noastra frica va fi disparut. iar atunci iar nu ne vom cunoaste chipurile.

nu pot rade, nu-ti cunosc numele (cele mai multe dintre ele, cele care iti dau puterea).
cand ma privesti eu te vad dansand
pletele ca o alergie rosie iti invadeaza fata sau isteria ca forma de cunoastere
sau
sa incercam sa ne oprim.
nu vom putea. ea danseaza incontinuu iar pletele ei au luat foc demult
si nici macar nu ard.
nici noi sa nu ne oprim sa incercam sa o iubim sa o transformam in painea noastra
de toate zilele in cuvintele cu care ne rostim rugaciunea.

oameni buni, cred ca pe parcurs s-a petrecut o substituire a personajului. nu e vorba
nici de dezvaluirile asteptate de toata lumea, nici de palnia de foc prin care
picurau cuvintele ei luminoase nici de baba surdomuta care mi-a prezis viitorul. ci doar
de un sacrilegiu inesential.