“Încerc să aprofundez, să esențializez, să mă confund cu UMBRA”














Angela Furtună în dialog cu Lucian Vasiliu









“ Casa parohială s-a constituit într-un fel de a x i s m u n d i a(l) comunității noastre…Trăiam ritualic între și întru nașteri, nunți, botezuri, înmormîntări…”



-Stimate domnule Lucian Vasiliu, vă pregătiți să întîmpinați în curînd o nouă jumătate de veac, ducînd cu modestie “povara” dulce a multor volume de poezie, de proză, traduceri și ediții importante, a premiilor, distințiilor și recunoașterii, a directoratului unei prestigioase reviste literare și a directoratului Muzeului Literaturii Române din Iași, precum și a multor realizări, încă, ce par a mărturisi desre intensitatea și folosul cu care ați trăit și v-ați slujit pînă acum destinul. Ce aveți să-i reproșați, sub acest unghi de perspectivă ( al primei profesiunii de credință ), primei tinereți și ce sperați că va aduce tinerețea ce vine?

– Distinsă poetă Angela Furtună, am o mare șansă în viață: trăiește mama mea, Elisabeta Prisecaru (căsătorită, în 1964, Vasiliu). Pe ea o vom sărbători în curînd, noi, cei trei fii (eu fiind mijlociul, mijlocașul, « moderatorul » familiei). Maica noastră va împlini 80 de ani, așadar, « optzecistă » trecută prin cel de-al doilea război mondial, prin forme și reforme, prin aniversări și comemorări, prin șomaj (ca preoteasă) și salahorie în 3 schimburi… Mama noastră, Elisabeta, a dansat cu mine în pîntece toată noaptea de 7 ianuarie 1954 (așadar, după moartea lui Stalin), noaptea de Sfîntul Ion (fratele meu mai mare se numește Ion). M-a născut cu gîndul că voi fi… fiică, pe 8 ianuarie, spre miezul nopții, într-un sat de pe colinele Tutovei (în triunghiul Bîrlad-Bacău-Vaslui), comună în care s-au născut, între alții, celebrul compozitor Gheorghe Cucu și scriitorul Felix Aderca. Îmi amintesc și acum, cu bucurie profundă, de cei 10 ani pe care i-am petrecut în colbul copilăriei rustice. Și din această perspectivă nu am a reproșa nimănui nimic (nici faptul că nu am fost născut în vremea lui Ștefan cel Mare, ci în timpuri staliniste, de pildă). Reproșuri îmi fac mie însumi, de la “tinerețe” pînă la “bătrînețe”…

-În lumea agitată și plină de partizanate ostiloide în care trăim, sînteți un fel de harnic înger globalizator, și totuși foarte personal: “un evadat de seamă din eprubeta optzecistă “(după Grișa Gherghei), un prieten al tuturor, dar păstrînd neatinsă distanța critică a conservării individualității. Dumneavoastră chiar nu semănați cu nimeni. Cu o astfel de evoluție, sînteți, deja, autorul unei Arte de a trăi și a creea în cetate, o artă de a fi în lume fără pereche, artă din care mulți confrați de toate vîrstele s-ar putea inspira. Să poarte “vina”, pentru acest gust special al concordiei și armoniei ființiale însoțind ca un gard viu idiomul artistului, locurile edenice în care v-ati născut, ori acel fabulos tată de care sînteți și acum îndragostit?

– Provin dintr- un neam de țărani (prin mama) combinat cu orășeni (prin tata), cu strămoși transilvani (printr-o străbunică maternă) și valaho-moldavi (prin ascendenți paterni). Cei 10 (zece) ani de copilărie la țară mi-au dat o armonie interioară, m-au învățat să iubesc lucrurile temeinice, să văd partea frumoasă a lumii, să gust clipa în alcătuirea ei divină, creștină. Am crescut mai mult în biserică… Iar casa parohială s-a constituit într-un fel de axis mundi a(l) comunității noastre. Eram rupți cumva de lumea reală, politizată. Trăiam ritualic între și întru nașteri, nunți, botezuri, înmormîntări… În 1964, prin mutarea familiei în orașul Bîrlad, au început sîngerările. Îmi pierdusem prietenii de pe ulița natală, bunicii, vecinii blajini și curați… Eram “venetici”, mama își căuta serviciu, tatăl (pensionat medical) plătea “păcatele” de intelectual interbelic, de absolvent al Facultății de Teologie din Cernăuți (în anul 1939).

- Este plină de o anume fascinație experiența de bibliotecar a domniei voastre, întîi ( 1974-1980 ) la Institutul Politehnic “Gheorghe Asachi” din Iași iar apoi, din 1 decembrie 1980, la Muzeul Literaturii Române din Iași (al cărui director ați devenit în toamna lui 1990). Practic, de la “Să alergăm împreună” (1985, Ed. Junimea) și pînă la “Bibliotecarul lui Arcimboldo” ( “ Grenade și îngeri “, Ed Junimea, 2001), ați construit viziunea bibliotecarului ca ierarh și terapeut peste imperiul cărților, unde stabilește taxinomii și întemeiază mode, ba mai mult, asigură fiecărei cărți un fel de permanentă liturghie psihanalitică : și asta așa, ca să-și afle și ea rostul pe lumea asta. Ce mai știți domnia voastră despre cărți și biblioteci și, deși este secret, ne puteți împărtăși, cu grijă, și nouă?

– Am crescut într-o casă burdușită de hrisoave, carte creștină, literatură veche. Într-un sat de factură înterbelică în care, dincolo de zarva împrovizaților activiști de partid (parte din ei rude dinspre mama!), singurii intelectuali erau preotul și învățătorul. Abia în 1971, după moartea tatălui meu (infarct după Tezele știute), am aflat de la bunul meu văr după tată, Dumitru Curelaru, că, împreună, săpaseră într-o cameră din casa parohială o groapă în care adăpostiseră cărți puse la index de noile autorități postbelice. Am reușit să salvez parte dintre valori. Unele s-au deteriorat complet. Patul din lemn de nuc, tras peste improvizata, oculta bibliotecă subterană, nu le-a putut asigura necesara conservare. Tata, ca majoritatea românilor, îi aștepta, înfrigurat (și la propriu), pe americani... Timp în care eu, copilul de țară, mergeam la cooperativă cu ouă din ograda bunicii, să cumpăr ulei și făină... Într-un asemenea moment, am sacrificat toți banii de pe ouă pe prima carte pe care mi-am cumpărat-o singur: Baba Iarna intră-n sat, de Otilia Cazimir...





“ Atunci am făcut legămînt cu pietrele să fac tot posibilul să viețuiesc în Iași…”





- Ați avut marea șansă de a fi fost înfiat de Iași, oraș în legătură cu care, dacă Iorga spunea cîndva că este un muzeu, dumneavoastră ați demonstrat că este “o impresionantă bibliotecă”. Ajunge o viață și o operă, chiar dacă trăite intens și “cu program”, pentru a da Iașiului ce este al Iașului ?

– După vorba cărturarului Paul Miron (moldav stabilit în Germania, la Freiburg, tot în condițiile tulburi ale anilor de după al doilea război mondial), Iașul îți oferă totul, dar îți și cere totul. Am călătorit prima oară cu un tren abia la 14 ani. Primele orașe pe care le-am vizitat (pornind din Bîrlad) au fost Galați și Brăila, într-o excursie școlară. Al treilea a fost Iașul. Eram în clasa a IX-a. Am vizitat Parcul Copou, Grădina Botanică, Bojdeuca lui Ion Creangă, Palatul Culturii și Biserica „Trei Ierarhi” (pe furiș!). Atunci am făcut legămînt cu pietrele să fac tot posibilul să viețuiesc în Iași. Tatăl meu mă crescuse în cultul a trei orașe: București (ca simbol al unității și forței noastre), Cernăuți (ca metaforă a europenității și ecumenismului nostru) și Iași (ca metaforă a spiritualității noastre profunde). Deși, după 1990, am avut oferte să rămîn în alte spații, am preferat să mă cuibăresc în sunetul clopotului de la biserica „Banu”, de pe strada Lăpușneanu, păstorită de părintele Dumitru Merticaru...


-În 1986 , “Fiul Omului” (Ed. Cartea românească) închinase o Monadă Moldovei, făcînd Provinciei o declarație de dragoste și devoțiune, căci, “predestinat bucuriilor tale/ predestinat durerilor în care m-ai născut”, el se simte fixat într-o matrice originară. Cum priviți astăzi, după ce ați intrat cu succes în atenția mediilor culturale naționale și europene, acea Moldovă a copilăriei artistului?

– Mă refeream, ușor subversiv, la acea Moldovă utopică, pe care a iubit-o și Eminescu. Moldova iazurilor cu pește, a pădurilor cu vînat, Moldova aceea bogată, de odinioară, Moldova ca plămîn al românității și europenității noastre, cu vecinătate poloneză, cu drumuri comerciale spre Armenia și Þările Baltice, Moldova demnității și culturalității, Moldova ospitalieră, însumînd bănățeni, maramureșeni, dobrogeni, italieni, greci, lipoveni, evrei, țigani, unguri, germani... Moldova tolerantă, Moldova „Daciei literare”, a „Junimii”, a „Vieții Românești”.
Iar partea de Moldovă situată dincolo de Prut, pe care o iubesc în chip special, o datorez tot tatălui meu, trimis misionar acolo, ca preot, în anii interbelici...


-Există, desigur, în viața fiecărui scriitor, un al doilea botez, însoțit de o mare taină: debutul. Știu că dumneavoastră ați fost debutat de Ioanid Romanescu, în 1973, în Convorbiri literare nr.16(40) din august. Povestiți-ne cu lux de amanunte cum și ce a fost acel debut și ce a declanșat el. Căci, dacă ați uitat cumva, anul acesta s-au împlinit 30 de ani de la debutul domniei voastre. V-ați schimbat mult poetica și țintele literare?

–Am „debutat” cînd a murit tatăl meu. Aveam 17 ani, voiam să mă fac ofițer în armata română (după momentul Praga – 1968), psihiatru, sportiv de performanță, judecător (să-i pedepsesc pe „asasinii” tatălui meu!), nicidecum literat... Crescusem într-o atmosferă lirică, într-o grădină parohială cu stupi de albine, nuci, iepuri ascunși în tufe de iasomie hălăduind pe alei flancate de lalele, într-o ogradă de gospodărie cu grajd cu vacă și capre, cu vecinătăți patriarhale, cu un cer scufundat în ceruri... Moartea tatălui meu m-a interiorizat. M-a maturizat incredibil. Mi-am petrecut cîțiva ani (la Bîrlad și la București) în biblioteci. Scriam pe brînci. Îi speriasem pe colegii mei de la Școala postliceală de biblioteconomie. Umpleam caiete de versuri peste caiete. Camarazii mei de atunci sînt astăzi cunoscuții Marian Drăghici, George Calcan (Tîrgu Neamț), Cornel Paroșanu (Drăgășani), Nicolae Scurtu, Liviu Vișan, Emil Niculescu (Buzău) și mulți alții, bibliotecari, cercetători, profesori... La îndemnul profesorului meu de română din liceul berladnic, Mihai Daraban, i-am trimis poezii Anei Blandiana, la revista „Contemporanul”. Mi-a răspuns mai mult decît favorabil. Într-un fel, acesta ar fi un fel de debut, la „Poșta redacției”. Aveam să aflu mai tîrziu că tatăl Anei Blandiana și tatăl meu au fost colegi (și poate prieteni) la Facultatea de Teologie din Cernăuți, în anii 1935-1939...
Grație unui dialog în redacția revistei „Luceafărul” cu poetul Dan Laurențiu, am început să-i citesc pe tinerii, pe atunci, poeți „moldavi”: Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Adi Cusin, Emil Brumaru, Cristian Simionescu... Pe acest fond i-am trimis lui Ioanid Romanescu la „Convorbiri literare” o epistolă și cîteva poeme... Într-o practică biblioteconomică la Iași, la Biblioteca „Gh. Asachi”, mi-am făcut timp și l-am vizitat pe Ioanid în redacție. M-a îmbrățișat ca un frate mai mare (ulterior, a vrut să mă și cunune, numai că eu tot amînam să mă căsătoresc, dorind să rămîn celibatar, precum unii dintre junimiștii de altădată). M-a publicat în august, pre cînd ai noștri se aflau la tradiționala... defilare. Cînd m-am văzut tipărit aproape cu o pagină de versuri în „Convorbiri literare”, m-am gîndit la tatăl meu. „Învinsesem” regimul care îl... neantizase. Mă porneam pe un drum greu, ducînd pe umeri hlamida spirituală a unui neam de apicultori, pădurari, căruțași, agricultori. Creștini și visători. Demni și toleranți. Cumpăniți și discreți. Săraci și delicați. Cîrtițele arborelui meu genealogic săpau în mine tunele oculte, alimentîndu-mi cu materie primă paginile. Devenisem SCRIB și mă pregăteam de sacrificii... Acum, după 30 de ani de la debutul în „Convorbiri literare”, scriu în continuare în revista coordonată de poetul Cassian Maria Spiridon, cel care a salvat-o de la naufragiu...
„Þintele (mele) literare” se rezumă la a încerca să-i „exprim” pe cei care nu s-au putut exprima. Nu mi-am schimbat „poetica”, încerc să aprofundez, să esențializez, să mă confrunt și să mă confund cu UMBRA...




“ Mă domină spiritul ludic, voltairian, în maniera junimistului Vasile Pogor, sau a “optzecistului” de secol XIX Ion Creangă…”





-Poezia dumneavoastră parcurge adesea, în timpuri diferite și în registre de poeticități diferite, experiența sceptică a dragostei ce mărturisește despre “androgina stare a lumii”. Premiată de US, cartea dumneavoastră de debut în poezie, “Mona-Monada”( Ed. Junimea, 1981) este, în fond, o revelație tulburătoare ce psihanalizează visul “acelei nopți de ianuarie 1954 de la genunchi în sus”, noaptea prin care vă fixați în întrupare prin “cîntecul care însoțește disperarea de a nu ști, de a mă teme”. A fost sublim acel mod de “a vă lumina fața”. Acum, peste timp, interesul față de acel mod de a lumina a rămas neștirbit, sau este el concurat de obsesia unui întuneric ce adulmecă și ad-urmecă rădăcinile vieții și ale creativității creativității?

– Am « beneficiat » de premii ciudate, odinioară. “Mona-Monada” a fost nominalizată la premiile US. A primit (pentru o zi și o noapte) premiul Festivalului “Mihai Eminescu” de la Iași, după care mi-a fost retras (forurile vigilante m-au considerat subversiv). Am iertat, mă străduiesc să uit… Pe acest fond, am încercat și încerc “să-mi luminez fața”, după o sintagmă cazonă (am fost soldat și apoi sergent timp de 1 an și 4 luni, în vîltoarea multor întîmplări, de la aplicații militare în Munții Apuseni și pînă la epuizante munci agricole în Insula Mare a Brăilei…). Dacă nu aș fi avut rădăcini adînci în prăpăstiile colinelor tutovene natale, nu cred că aș fi “rezistat”, nici ieri, nici azi…

-Acum 30 de ani, în “Despre felul cum înaintez”(Ed. Albatros), bunăoară în secvența Mic tratat despre prietenul Zenumud (II), scriați cu o extraordinară forță: “Ascultă: / Cuvîntul Cuvîntului nostru/ numai El singur este. Să iubești / Cuvîntul Cuvîntului tău/ din toată inima ta”. Sînt versuri uluitoare și astăzi. Ați tremurat, de dragul lor, în fața Cenzurii? La ce întrebări, oare, a trebuit să construiți salvatoate explicații în epocă, față în față cu acei atei și liber-cugetători marxiști care tindeau să izgonească ființa din Cuvîntul Lui, impunînd teroarea limbii și a gîndirii de lemn?

– „Versurile” vin din Biblie și mi-au fost transmise, ca un testament, de tatăl meu. „Descoperă Adevărul și el te va face LIBER...”. Am reușit să „păcălesc” de cîteva ori cenzura, în alte cazuri ea a fost indulgentă cu mine... Existau și convenții în parohia cerberilor, spirite dispuse să riște umăr la umăr cu autorul. În fapt, trăiam cam aceleași coșmaruri, aceleași speranțe... Deseori ne jucam de-a pisica și șoarecele... Mi-a plăcut întotdeauna să mă joc. Îmi displace încrîncenarea... Mă domină spiritul ludic, voltairian, în maniera junimistului Vasile Pogor sau a „optzecistului” de secol XIX Ion Creangă... Astfel am evitat, pe cît am putut omenește, înregimentarea...






“ Mă ascund într-un miez de nucă și mă rostogolesc lîngă zidul muzeului, așteptînd să mă înfulece o veveriță sașie…”







-La 1 martie 1999, Paul Goma vă declara ca ar veni în România numai și numai pentru dumneavoastră, pentru Mihai Ursachi și Liviu Antonesei, în Iași, apoi pentru Cistelecan, Podoabă, Moraru, Vlad, Pantea, Nicoleta Sălcudeanu și Boldea, în Tg-Mureș, și, în fine, pentru Laszlo Alexandru și Radu Mareș, în Cluj. De toate aceste nume vă leagă o anume distincție și un cult al libertății interioare. Ați rămas un om care a știut să-și apere libertatea, cu eleganță și franchețe totodată, apărînd-o astfel și pe a celorlalți, ceea ce mi se pare, în fond, o trăsătură foarte europeană. Mi se pare, mai mult, că, dacă la începuturi libertatea pare o entitate pe care dorim cu ardoare să ne-o supunem, ulterior, către vîrstele mature, ea- acea libertate ca program de construire a unei opere-, apare ca o determinare de care, cîteodată, am fi bucuroși să ne putem descotorosi: un tiran. Cum evoluează, de-a lungul vieții, atitudinea unui artist de forță, cum sinteti și domnia voastră, față de libertate?

– Regret că nu l-am cunoscut (decît prin lecturi) pe greu încadrabilul Paul Goma. Eram prea crud (adolescent) cînd Domnia Sa declanșa demersul insurgent în București. Contextul în care m-a plasat, (m-ați plasat) mă onorează... În vremea în care poetul Mihai Ursachi era coordonatorul breslei noastre moldave, am semnat o invitație către Paul Goma de a veni la Iași, la Muzeul Literaturii Române, pentru dialoguri culturale... N-a fost să ajungă în „Junimea”. Pe de altă parte, sînt personalități explozive, indicibile, pe care le admir și în fața cărora nu știu cum aș reacționa. Probabil m-aș ascunde într-o grenadă de zmeură și aș admira clopotnițele tăcute, sfioase, ale Mănăstirii Neamț... Așadar, distinsă doamnă Angela Furtună, sînt un „furtunatic”, dar nicidecum un „artist de forță”. Vă mulțumesc pentru aprecieri, mă copleșesc... Mă ascund într-un miez de nucă și mă rostogolesc lîngă zidul muzeului, așteptînd să mă înfulece o veveriță sașie...


-Ce înseamnă a fi directorul Muzeului Literaturii Române din Iași în această dureroasă perioadă a tranziției, care nu pare a se îndepărta suficient de repede (pentru gustul nostru, al celor implicați în proiecte culturale colective sau proiecte culturale personale) de modul de operare asupra domeniului culturii specific epocii totalitare?

– Uit deseori că sînt director. Vreau să nu fiu tratat ca director. A fost o întîmplare că am acceptat să fiu director, împins din spate de colegi („Ești mai tînăr, mai puțin compromis, insistăm să păstorești muzee literare...”). Am zis: bine, un an, doi, după care mă voi retrage în bîrlogul meu de muzeograf literar, să ronțăi manuscrise, să citesc și să scriu, să-mi vindec discopatiile, să-i ajut pe autorii tineri, să mă dedic familiei... Nu-mi place să vorbesc despre „realizările” mele în ipostază directorială. Să (mă) vorbească, evalueze, judece ceilalți, inclusiv Curtea de Conturi... Îmi place să fac, nu să mă pre-fac... Vom vedea ce va ieși pînă la capăt. Și cînd voi pune capăt „direcțiunii” și directoratului (între altele, m-am săturat de propria-mi semnătură de administrator)...






“ Sîntem în competiție doar cu spiritul “Daciei literare”…Pauperi și entuziaști, fără a ne gîndi la coroniță, ci eventual, la o cunună de spini prin care să zburde curcubeul…”






-Vi se datorează întemeierea unei bune direcții a Seriei noi a revistei Dacia literară. Anul acesta s-au împlinit 10 ani de cînd reușiți să apăreți regulat și prestigios, cu patru numere annual, pe piața revistelor literare românești. Vi se cuvin, și pentru aceste lucruri, laude și multe urări de succes mai departe. Sînteți, cu siguranță, și un bun manager. Cu ce alte reviste românești vă simțiți în competiție (de fonduri, de resurse, de calitate, de direcție, de colaboratori, de distribuție)? Vi se pare primejdioasă această sinceritate?

– M-ați găsit vulnerabil încă o dată. Revista „Dacia literară” a fost un vis al meu, anterior lunii decembrie 1989. Am pornit greu (sprijiniți de Ștefan Augustin Doinaș, Ana Blandiana și Mircea Dinescu, ulterior Laurențiu Ulici). Am înaintat și mai greu... Ne-au întărit „meterezele” admirabilii cărturari Alexandru Zub, Constantin Ciopraga, dar și truditorii direcți Ștefan Oprea, Olga Rusu, Carmelia Leonte, Liviu Apetroaie, Valentin Talpalaru, Daniel Corbu, prietenii și sponsorii, amicii și inamicii, Paul Miron (Germania) și Matei Vișniec (Franța), Bianca Marcovici (Israel), Emilian-Galaicu Păun (Chișinău), Liviu Papuc, Emil Iordache, Bogdan Ulmu sau Eugen Uricaru... Sîntem în competiție doar cu spiritul „Daciei literare” inițiale, a lui Mihail Kogălniceanu. Pauperi și entuziaști, fără a ne gîndi la coronițe conjuncturale, ci, eventual, la o cunună de spini prin care să zburde curcubeul...


-Față de alți confrați, care au putut gusta din beatitudinea șocului emoțional la contactul cu o civilizație atît de diferită, cum este cea a Chinei, domnia voastra v-ați întors de acolo și mai european, ba chiar ceva mai american decît la plecare, și ați produs ulterior o carte (“Cambei în China”, Iași, Ed. Sedcom Libris, 2000) de călătorii și reflecții culturale, scrisă cu uimirea de oglindă a unui Forrest Gump ce relatează despre o China ce nu l-a atins și nu l-a aprins. Nu cumva ați fost , de fapt , într-o China a viitorului, de care vă este greu să vă despărțiți, împărtășind-o și altora ?

– Înainte de a avea șansa să vizitez sudul Chinei, am fost in SUA. O săptămînă la Washington, o săptămînă la New York. Aș fi vrut să scriu o carte despre „America” (mea). Întors la Iași, n-am avut liniște, asaltat de fel de fel de anchete administrativ-politice (deși nu fac parte decît din Societatea Civilă, atît cît este ea). Întorcerea din China mi-a fost, din fericire, fertilă, favorabilă. Cartea a avut parte de elogii, dar și de defăimări. Nu intru în detalii, dar era să ajung la... Tribunal („încăierat” cu vechi prieteni, solidari odinioară în proiecte majore). China văzută după călătoria în SUA... De aceea aș fi vrut să (mă) mărturisesc, evident subiectiv, jucăuș, pe fond de turism cultural (unde mă pricep cît de cît). Oricum, China mi-a adus în inimă doi mari prieteni culturali, buni cunoscători ai limbii și literaturii române: Gao Xing și Ding Chao (traducători din Eminescu, Blaga, Blandiana, George Vulturescu, Gheorghe Schwartz etc.). Sper să vină vremea reeditării acestei cărțulii, pe urmele curajosului europen Nicolae Spătaru-Milescu...


-Sînteți fascinat de istorie, ba și un bun cunoscător al ei în același timp. Aveți experiența conservării și apărării autenticității documentelor și faptelor de istorie a culturii din trecut. Numai că în prezent există atît resurse impresionante de manipulare a culturii și istoriei culturale ( bunăoară prin grupuri de presiune în interiorul breslelor culturale, prin false teme și direcții și chiar dictaturi generaționiste), cît și mode comportamentale și atitudini ( mai ales legate de tehnologii informaționale computerizate) ce sustrag uneori faptele culturale canalelor clasice, adică acelea ușor de prins în consemnare, în evidență, în istorie. Au apărut, de exmplu, scriitori (unii destul de buni) exclusiv consemnați în site-uri internautice. Cum credeți că va opera istoria culturii în aceste cîteva tipuri de fenomene la care am făcut referire?

– Mi-au plăcut, cu predilecție, în școală: româna, germana, istoria și filosofia (tot de la tata deprinse, precum și de la cîțiva dascăli bîrlădeni excepționali). Există în Iași doi profesioniști în domeniul « istoriei culturii » : magistrul Alexandru Zub și discipolul Florin Cîntec. Din punctul meu de vedere, globalizarea negativizată este o sperietoare vehiculată de forțe politice retrograde. Specificul, rădăcina, dialogul nu au decît de cîștigat în noile forme de comunicare, de liberă circulație, de liberă asociere… Nu cred în O. Z. N.-uri, ci în O. N. G.-uri, în Dumnezeu și în cei care sapă, blagian, pînă dau « de cer (ceruri) în apă »…






“ Nu-mi plac delatorii, imunzii, clevetitorii, cei lipsiți de spirit critic și civic, delăsătorii, ignarii, jucătorii la două capete, aroganții, veleitarii…”






-În pragul frumoasei aniversări pe care o așteptăm și al cărei erou sînteți, simțiți că porniți mai departe la drum “cu ochii dezînchiși” ? Vă mai simțiți captat de receptaculul imens al creațiunii și “deschis ca o cruce, care arată spre toate întîmplările lumii deodată, dar dincolo de aceasta” ? Cum se simte azi, în Poesie, poetul Lucian Vasiliu?

– Îmi plac autorii tineri. Mă stimulează. Sînt bucuros să trăiesc în același timp fizic, spiritual cu, să zicem, Alexandru Paleologu sau Andrei Pleșu, cu Mircea Carp (Germania) sau Vitalie Ciobanu (Chișinău), cu Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Ion Mircea, Gellu Dorian, Adian Alui Gheorghe, Gabriel Chifu sau Arcadie Suceveanu (Chișinău), cu Mircea Cărtărescu sau Horia-Roman Patapievici. Poezia mea este a celorlalți, a prietenilor, a familiei, a copiilor mei Luiza și Cezar, a soției Iolanda, a colegilor care ascultă, din cînd în cînd, „mierla de la Casa Pogor”... O auziți? S-a ascuns într-un tei și ciripește versuri de Homer în tălmăcirea lui Borges...

-Nu sînteți dintre aceia care s-au încolonat în gălăgioasele oștiri de heruvimi ai vieții noastre culturale, uneori atît de păgubos mediatizate de pe poziții de-a dreptul anticulturale. Domnia voastră sînteți dintre cei ce tac și înfăptuiesc, dintre cei ce visează dar și întemeiază, zidind în tulburătoarea operă atît Cuvîntul, cît și pe sine. Ce vă nemulțumește și vă stînjenește la stilul agresiv al epocii? Ce ați vrea să se schimbe și nu se poate împlini în direcția așezării culturii române în matca cea mai apropriată?

– La agresivitate îmi place să răspund creștinește, răbdător și defensiv, argumentat (pe termen mediu și lung). Pe termen scurt, sînt eu însumi agresiv uneori. Nu-mi plac delatorii, imunzii, clevetitorii, cei lipsiți de spirit critic și civic, delăsătorii, ignarii, jucătorii la două capete, aroganții, veleitarii... Dar oare nu sînt și eu cîte ceva din fiecare? Nu sînt și eu vinovat că „matca” este asaltată de trîntori? Că urdinișul nu este curățat? Că fagurele este neîngrijit? Că floarea de salcîm este batjocorită? Că mierea de albine este trucată?

-Vă fac urarea cuvenită de La mulți ani! din partea mea și a redacției Hyperion și vă doresc, ca acei orientali ce, prin vraja lor, nu v-au dezvrăjit de elixirul lucianogramelor, “să beți pînă la fund, să vă simțiți bine, să fiți sănătos!” Cambei!

– Vă mulțumesc pentru urări și pentru prilejul acestei autoscopii în preajma vîrstei de 50 de ani. Nu știu dacă mama și frații mei vor fi mulțumiți cu aceste răspunsuri frugale, bătute de zor, la mașina de scris”Erika”, în casa Pogor, aici în pridvor...

(dec.2003)


***

-Lucian Vasiliu este directorul Muzeului Literaturii Romane din Iasi, Presedintele Filialei Iasi a Uniunii Scriitorilor din Romania.


LUCIAN VASILIU


NOTE BIO-BIBLIOGRAFICE


Nascut în comuna Puiesti-Bîrlad, jud. Vaslui, România, la data de 8.I.1954.

1968-1972 – Urmeaza cursurile liceului „M. Eminescu“ din Bîrlad.

1972-1974 – Urmeaza cursurile Scolii postliceale de Biblioteconomie din Bucuresti.

1973 – Ioanid Romanescu îl debuteaza cu versuri în Convorbiri literare, nr. 16 (40), din 30 august.

1974-1980 – Este bibliotecar al Bibliotecii Institutului Politehnic „Gh. Asachi“ din Iasi. În perioada octombrie 1974 – februarie 1976 face stagiul militar la Ineu, jud. Arad. În paralel cu activitatea de bibliotecar, urmeaza cursurile Facultatii de Filologie din Iasi (sectia româna-franceza). Redactor al revistei studentesti Dialog (coordonatori Al. Calinescu si, apoi, Sorin Pârvu).

1980 – 1 decembrie. Este angajat, prin transfer de la Biblioteca Institutului Politehnic „Gh. Asachi“, la Muzeul Literaturii Române din Iasi (initial la casa „M. Sadoveanu“, apoi la casa „V. Pogor“).

1990 – Devine membru al Uniunii Scriitorilor.

Initiaza reaparitia revistei Dacia literara (la 150 de ani de la interzicerea ei).

Este ales director al Complexului muzeistic. Din toamna, va coordona Muzeul Literaturii Române din Iasi.

Initiaza fondarea Societatii Culturale „Junimea 90“.

1994 – Devine membru al P. E. N. Romanian Center(recomandat de Ana Blandiana).

1995 – Este ales în Comitetul de conducere al Asociatiei Scriitorilor din Iasi, precum si în Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor.

CARTI APARUTE

Ø1981 – Mona-Monada, versuri, editura Junimea, Iasi;

Ø1983 – Despre felul cum înaintez, versuri, editura Albatros, Bucuresti;

Ø1985 – Sa alergam împreuna, roman, editura Junimea, Iasi;

Ø1986 – Fiul omului, versuri, editura Cartea Româneasca, Bucuresti;

Ø1990 – Verile dupa Conachi, versuri, editura Junimea, Iasi;

Ø1994 – Mierla de la Casa Pogor, versuri, editura Euchronia, Iasi (antologie);

Ø1995 – Dincolo de disperare, versuri, editura Helicon, Timisoara (antologie);

Ø1996 – Tanz der Monaden (Dansul monadelor), versuri, editie româno-germana, traduceri de Simone si Christian W, Schenk, Dionysos Verlag, Germania;

Ø1999 – Lucianograme, versuri, editura Axa, Botosani;

Ø1999 – Poeme/Poèmes, editie româno-franceza, editura Cogito, Oradea;

Ø2000 – Cambei în China (carte de turism cultural), editura Sedcom Libris, Iasi.


Coautor la:

ØAlbumul Iasilor, editura Cronica, 1994;

ØMonografia cimitirului Eternitatea, editura Cronica, 1996;

ØPrin Iasii de odinioara, editura Cronica, 1996;

ØIasii între legenda si istorie, editura Institutul European, 1997;

ØIasi. Orasul din inima, editura Polirom, 1999.


Editii

Ø1993 – Parlamentari, prefecti, primari de odinioara (V. Pogor si N. Gane), editura Canova, Iasi;

Ø1993 – Ionel Teodoreanu, Cina de taina, versuri, editura Helicon, Timisoara;

Ø1996 – Mihai Codreanu, Blestemat la neuitare, versuri, editura Helicon, Timisoara;

Ø1997 – Stefan Vasiliu, Darul duhovnicei, editura Timpul, Iasi;

Ø1999 – Cezar Petrescu, Georgetta (epistolar inedit), editura Junimea, Iasi;

Ø2000 – Costache Conachi, Spitalul amoriului, editura Timpul, Iasi.


PREMII (selectiv)

Ø1979 – Premiul national „Nicolae Labis“, Suceava;

Ø1983 – Premiul national „Mihai Eminescu“, Iasi;

Ø1990 si 1994 – Premiile Asociatiei Scriitorilor din Iasi pentru volumele Verile dupa Conachi si Mierla de la Casa Pogor;

Ø1999 –2000 – Premiile revistelor Ateneu (Bacau) si Euphorion (Sibiu), precum si premiul Filialei Iasi a Uniunii Scriitorilor pentru volumul Lucianograme.


TRADUCERI SI PREZENTE ÎN ANTOLOGII (selectiv si cronologic)

Ø1991 – Prezent în antologia Young poets of new Romania (Coord. Brenda Walker), London;

Ø1994 – Tradus de Szalfkay Attila în revista Tekintet, nr. 1-2, Budapesta;

Ø1994 – Prezent în antologia Streiflicht (coord. Simone si Christian Schenk), Germania;

Ø1996 – Prezent în antologia Poezia crestina româneasca (coord. Magda Ursache si Petru Ursache), editura Institutul European, Iasi;

Ø1996 – Tanz der Monaden (Dansul monadelor), editie româno-germana, Dionysos Verlag, Germania;

Ø1997 – O mie si una poezii românesti, 10 vol., antologie de Laurentiu Ulici, editura Du Style, Bucuresti;

Ø1998 – Antologia poeziei românesti culte (coord. Florin Sindrilaru), editura Teora, Bucuresti;

Ø1998 – Poezia româna actuala, 3 vol., antologie de Marin Mincu, editura Pontica, Constanta;

Ø1998 – Vid Tystnadeus Bord (Panorama poeziei românesti), antologie de Jon Milos, Stockholm;

Ø1998 – City of Dreamd an Whispers, antologie de Adam J. Sorkin, Iasi-Oxford-Portland;

Ø1999 – Tradus de Milovan Stefanovski în revista macedoneana Stojer, din Skopje;

Ø1999 – Day after Night, antologie de Gabriel Stanescu si Adam J. Sorkin, Criterion Publishing, S.U.A.;

Ø1999 – Romanian Poets of the ’80s and ’90 s, editura Paralela ’45, Pitesti.


REFERINTE CRITICE

În volume (selectiv si cronologic):

1.M. NITESCU, Atitudini critice, editura Cartea Româneasca, 1983, pp. 163-166;

2.Marin MINCU, Eseu despre textul poetic, vol. II, editura Cartea Româneasca, 1986, pp. 83-87;

3.Eugen SIMION, Scriitori români de azi, vol. IV, editura Cartea Româneasca, 1989, pp. 519-525;

4.Nichita DANILOV, Apocalipsa de carton, editura Institutul European, Iasi, 1993, pp. 88-92;

5.Radu G. TEPOSU, Istoria tragica & grotesca…, editura Eminescu, 1993, pp. 64-65;

6.Emilia PARPALA-AFANA, Poezia semiotica. Promotia ’80, editura Sitech, 1994, Craiova;

7.Ioan HOLBAN, Salonul refuzatilor, editura Moldova, 1995, Iasi;

8.Nicolae BUSUIOC, Dialoguri iesene, vol. III, Iasi, editura Omnia si editura Stiinta (Chisinau), 1996;

9.Iulian BOLDEA, Metamorfozele textului (Orientari în literatura româna de azi), Târgu-Mures, editura Ardealul, 1996, p. 23-25;

10.Gheorghe PERIAN, Scriitori români postmoderni, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1996, pp. 148-152;

11.Mircea A. DIACONU, Instantanee critice, editura Moldova, Iasi, 1998, pag. 219-224;

12.Ion Bogdan LEFTER, Romanian Writers…, Pitesti, editura Paralela 45, 1999, pag. 316-318.

13.Daniel CORBU, Generatia poetica '80 în cincisprezece portrete critice, Iasi, editura Junimea, 2000, pag. 94-98.

14.Nicolae LEAHU, Poezia generatiei '80, Chisinau, editura Cartier, 2000.

15.Gheorghe GRIGURCU, Poezia româna contemporana, vol. II, Iasi, editura Timpul, 2000, pag. 531-536.


***

SCURTE APRECIERI

„Lucian VASILIU se deosebeste de majoritatea poetilor mai tineri de azi, el nu este un experimentalist frivol ca atîtia, ci un devotat al esentei…“

Mihai URSACHI (Opinia studenteasca, 1977)

„Lucian VASILIU reprezinta noua generatie de poeti, care s-au maturizat repede si care si-au cucerit spectaculos dreptul de a parasi anonimatul“.

Daniel DIMITRIU (Convorbiri literare, 1979)

„Oriunde am deschide cele doua carti de poeme ale lui Lucian VASILIU, ne întîmpina aceeasi murmurare complice-sireata, lin-sibilina, aceeasi voce care stie sa seduca“.

Cezar IVANESCU (Luceafarul, 1981)

„Lucian VASILIU este un liric furios si inventiv, într-o poezie de asociatiuni socante si personale, de atitudine pe jumatate teribilista, pe jumatate grava, ironica în ambele ipostaze“.

Laurentiu ULICI (România literara, 1981)

„Lucian VASILIU si-a creat un univers propriu, populat cu personaje enigmatice si cu o mitologie stranie, în care se recunoaste o lume împartita dilematic între nostalgia spiritualitatii absolute si tentatia experientei purificatoare“.

Radu G. TEPOSU (Tribuna României, 1984)

„Imaginatia bufona, parodica, se apropie, în Fiul Omului, de temele mari ale poeziei si, consecinta fireasca, limbajul se modifica. O mutatie importanta si, cred, necesara în poezie, caci ironia care nu descopera metafizica risca sa devina un cliseu al gîndirii“.

Eugen SIMION (România literara, 1987)

„Monadologia, cum o boteaza poetul, dupa numele unei Mona si dupa ideea lui Leibniz este o erotologie lirica, jumatate serioasa, jumatate glumeata“.

Nicolae MANOLESCU (România literara, 1987)