O definiție a “societății deschise” demult asteptată de cei interesați să rotunjească termenul, o dă simplu chiar George Soros, magnatul care a pus Europa pe o arteră de circulație a informației inedită: “o societate imperfectă care dorește să devină mai bună și în care dogma nu-și are sens”. Valorile acesteia sînt cele ale democrației dar mai ales, nota bene, asumarea realității și depășirea falselor probleme. Sarcină grea, se vede, pentru un popor îndobitocit timp de zeci de ani, învățat să asume doar realitatea “societății socialiste perfecte”, în care nu se întîmplă nenorociri majore deoarece partidul veghează. S-a căzut astfel în chiar mîlul gros al falselor probleme, provocate de falși intelectuali, de semidocți, de copiii anilor ‘70 care “nu vor mai fi fost copii în anul 2000” (bizar puzzle propus de textierul “curții”). Lipsa emulației, impunerea nefericitelor modele, cioplirea grosieră după trunchiul ideologiilor de partid, au crescut generațiile de ieniceri ai comunismului. Aceștia se află astăzi, volens, nolens, în fruntea comunității care se zbate conflictual între două coordonate, într-un război atroce consumat la nivelul a cel puțin două generații. Ne-am lăsat păcăliți naiv de duhul tranzitării imediate pe tărîmul făgăduintelor din societățile tradiționale, lucru absolut imposibil atîta vreme cît nu schimbi matrița de culoare roșie cu una albastă, galbenă sau verde. Lipsiți complet de noțiuni precum: competiție, originalitate, muncă în echipă, interacțiune sau feedback, farsorii s-au repezit să abordeze societatea deschisă fără a avea habar despre ce este vorba. Naivi am fi să credem că nu au existat din vremea de tristă amintire analiști politici perfect pregătiți pentru evenimente și care, cu subtilitatea desăvîrșită a celor educați pe linia “lucrăturii” psihologice în compensația lipsei de tehnologie, să nu aibă pregătit un scenariu conform căruia să dirijeze mersul lucrurilor după cum le-a fost necesar. De aceea s-a avut grijă ca noțiunea de “societate deschisă” să ramîna abstractă în conștiința maselor, iar cei care au înțeles-o să nu aibă o influență prea mare asupra acestora. Remarcabil este faptul că tinerii au început de vreo cîțiva ani încoace să înțeleagă din ce în ce mai bine cum stau lucrurile (sau îmbătrînesc “soldățeii” societății multilateral dezvoltate?) într-un ritm implacabil, crescut cu dezvoltarea într-o viteză ametițoare a tehnologiei. Rabdarea formidabilă a geniului financiar se justifică tocmai prin înțelepciunea de a înțelege adevarata schimbare, bușită sistematic de neiubitorii primenirii elevate cu aptitudinea de a-i spulbera dintr-o suflare în competiția cu tegumentele rutiniere ale trecutului. Creditul acordat inteligenței românești începe să producă abia acum, dupa atîția ani de zbatere în întrebări năucitoare, însă pe linia perseverenței și speranței nedeșarte, oamenii viitorului unei adevarate societăți deschise, în care prima coordonată este accesul la cultura veritabilă.