A murit ultimul mare poet român. De la Nichita încoace, poezia română nu a mai suferit o pierdere atât de mare. După ce a pătimit toată viața pentru adevărurile sale fundamentale, ne-a părăsit definitiv în Joia Patimilor.

S-ar zice că moartea lui Cezar Ivănescu ne-a luat pe nepregătite. Pentru cei care l-au iubit – puțini! – poate să fie așa. Pentru ceilalți, nu. Dispariția sa fizică a dat prilejul societății în care a trăit să-l mai batjocorescă o dată. Ocazia nu a fost ratată nici măcar în Săptămîna Patimilor. Plecase de sîmbătă la Iași, pentru a rezolva cîteva probleme la Editura Junimea, al cărei director era. Luni s-a dus la Bacău, pentru a face o operație banală, la o clinică privată.
DIAGNOSTIC GREȘIT. Acesta a fost începutul nenorocirii ce avea să se întîmple. Marți a fost operat, după ce i s-a făcut anestezie generală, deși, conform părerii ulterioare a unor medici, organismul său nu ar fi suportat nici măcar o anestezie locală. Practic, era inoperabil, așa cum avea să confirme rezultatul analizelor. Clara Aruștei, fiica sa adoptivă, a vorbit cu poetul, ultima oară, marți seara, după operație. După care nu i-a mai răspuns nimeni la telefon. Miercuri seara a aflat cu stupoare că tatăl său este internat la Spitalul Județean de Urgență, în stare foarte gravă. Speriată, Clara a plecat cu trenul la Bacău, unde l-a găsit la secția de terapie intensivă a Spitalului Județean, zbătîndu-se, practic, între viață și moarte. Diagnosticul prezumtiv pus de medicii din Bacău era de embolie pulmonară. Greșit, după cum avea să se constate ulterior, dar, oricum Cezar trebuia transportat de urgență în București. Disperată, Clara i-a cerut ajutorul poetului Laurian Stănchescu, consilierul personal al lui Varujan Vosganian și prieten apropiat al lui Cezar Ivănescu.
CAUZA. Începînd de joi de la ora zece, Laurian Stănchescu a mobilizat toate instituțiile posibile, inclusiv serviciul de urgență SMURD, pentru ca prietenul său să fie salvat. A fost imposibil. Elicopterul SMURD din Iași avea o defecțiune tehnică, iar cel din București a venit cu o întîrziere de peste șase ore. Cezar Ivănescu a încetat din viață joi la ora 18,30, la Spitalul de Urgență Floreasca, în ciuda încercărilor disperate ale medicilor de a-l resuscita. Cauza determinantă a morții a fost, conform certificatului de deces de la IML, insuficiență cardiorespiratorie acută. Interesant și suspect este faptul că vineri, la morga Spitalului Floreasca, lipseau analizele preliminarii ale operației de la Bacău. Între timp, or fi apărut...
Poate așa a fost să fie. Poate incompetența medicilor și malpraxisul – dacă se vor dovedi – n-au făcut decît să pună capăt unui destin zbuciumat. Asta nu exclude totuși vina personală...
PRIETENII. Absurdul a venit însă abia după aceea. Uniunea Scriitorilor Români a refuzat să găzduiască trupul neînsuflețit al lui Cezar Ivănescu, pe motiv că acolo sunt depuși numai președinții. Muzeul Literaturii Române, de asemenea. „Muzeul nu-i capelă” – și-a justificat Radu Călin Cristea decizia. Varujan Vosganian, el însuși consternat, n-a putut face nimic altceva decât să plătească din buzunar o parte din cheltuielile de înmormîntare și să-i obțină poetului un loc de veci la Bellu. Inutil însă, pentru că, între timp, fratele poetului, profesorul Dumitru Ivănescu, a solicitat corpul neînsuflețit la Iași, pentru a fi înmormîntat la cimitirul Eternitatea. Nu vom ști niciodată dacă e bine sau rău că a fost despărțit de Mihai Eminescu, marele său maestru... A urmat o goană contra cronometru a puținilor prieteni și prețuitori, care au pus iarăși în mișcare toate instituțiile, pentru ca necropsia să fie făcută grabnic. Iată numele acestora: Clara Aruștei, fiica adoptivă, poetul Laurian Stănchescu, Alex Cetățeanu (președintele Societății Scriitorilor Români din Canada), poeta Gabriela Crețan, Gelu Alecu, Ana Daniela Budică, (director general al editurii Dominor), Ana Maria Spătaru de la Radio România Cultural, Victor Roncea de la Ziua, colega mea Dana Andronie de la Jurnalul Național și subsemnatul. Inclusiv ministrul Sănătății Eugen Nicolăescu s-a implicat în acest demers. Cu mare greutate s-a reușit. Astfel că, în Sîmbăta Paștilor, corpul neînsuflețit al lui Cezar Ivănescu a ajuns la Iași, unde a fost expus la Muzeul Mihai Eminescu din Parcul Copou...
CONȘTIINÞA. Societatea românească n-are simțul valorilor. Dacă ar fi murit – Doamne ferește! – Oana Zăvoranu sau Monica Columbeanu, mass media ar fi făcut din asta eveniment național. A murit, în schimb, cel mai mare poet român în viață și mass media a semnalat acest lucru prin cîteva știri meschine. Ca o utopică și amară compensație, în cursul zilei de sîmbătă, împreună cu Laurian Stănchescu și Ana Daniela Budică, am lipit prin București afișe făcute de noi, pe loc, și multiplicate la xerox. Pe ele, alături de chipul poetului, se aflau doar aceste cuvinte scrise de mînă: „A murit poetul Cezar Ivănescu”. Poate unii le vor citi și se vor întreba cine e Cezar Ivănescu. Iar dintre aceștia cîțiva poate vor încerca să afle. Și poate chiar vor afla...
A murit, cum spuneam, ultimul mare poet român, dar nu înainte de a i se fi terfelit imaginea cu cea mai absurdă și mai ticăloasă bîrfă posibilă, venită din partea unui inchizitor mărunt: aceea că ar fi fost informator al Securității. Cel mai mare dușman pe față al comunismului și al Securității a fost acuzat de colaboraționism! Cezar Ivănescu nu era pregătit să îndure așa ceva. Orice, numai asta nu! Slăbise 20 de kilograme după această mîrșăvie, iar organismul său era epuizat. Aceasta era starea lui în momentul intervenției chirurgicale... Incompetența și răutatea și-au dat mâna pentru a împlini exemplar destinul unui mare poet. Dar, în ordinea faptelor, dacă l-ar putea avea cineva pe conștiință pe Cezar Ivănescu, acela ar fi Mircea Dinescu. Dacă ar avea conștiință...
Moartea lui Cezar Ivănescu este ultima sa mărturie despre nimicnicia contemporanilor, cărora le-a dat prilejul să-și mai dea o dată în petic, confirmînd irevocabil observația sa nemiloasă, într-una din obsesivele Doine: „! voi, flămînzii, și voi, răii, și voi toți,/ neam de tîrfe nesătule și de hoți,/ bucuros Hristos scuipatul vi-l primește/ și numai de dragul vostru, cu un chin mai nou se primenește”...

CÃlÃUZA
„A murit ultimul mare poet din literatura română. Versul său și al lui Nichita Stănescu au făcut din adolescența mea o mitologie mai presus decît a zeilor nemuritori, iar iubirile mele mai frumoase. De cînd a murit Poetul, am devenit o ficțiune în căutarea vieții fără de moarte. Dar cînd a murit Poetul? Cum poate gîndirea unei ficțiuni să fie vie? Sau moartea și viața sunt același lucru?... Sau eu trăiesc durerea Poetului care tocmai a devenit o călăuză metafizică?... Sau el trăiește durerea noastră și îi este teamă să nu ne tulbure, sfiindu-se în tăcere?... Doamne, aș da la schimb toată poezia românească și, pe deasupra, poezia lumii, ca poetul Cezar Ivănescu să mai poată scrie un vers. Dar, se pare că Marele Poet s-a destrupat de cuvînt și, o dată cu asta, au dispărut pentru totdeauna, și adolescența mea, și iubirile mele frumoase”. (Laurian Stănchescu)

JURNALUL NAÞIONAL, 29 aprilie 2008