Valerică Nițu – un debut strălucit: poetul care confirmă așteptările prelungite ale confraților

Spre a stărui într-un spațiu semantic, simbolic al impactului, să nu uităm că Valerică Nițu este acel Vali Nițu, directorul prestigiosului săptămânal „Impact”, poetul, prozatorul și nu în ultimul rând jurnalistul efervescent cu verb tăios, dar cu o blândețe romantică care prin cartea sa de debut „Trăgând înapoi o noapte”. Poezie și Tablete”, Editura CuArt, Slatina, 2008, ne propune starea ciudată a geometriei poliedrice a percepției artistice. O stare emoțională, cu totul deosebită, a produce acea proximitate spirituală, semnatarul acestor rânduri bucurându-se de gratitudinea acordată în paginile „Impactului” în secțiunea Cultură. Urmărindu-i constant scrisul, jurnalistică, poezie, proză, mă prenumăr printre cei care i-am solicitat lui Vali Nițu volumul de poezie și nu, în ultimul rând, pe cel de proză. Fapt care, după o jumătate de an s-a realizat parțial, de nu și mai bine, poetul pregătind să apară cât de curând pe piață cu al doilea volum „Polen de gând albastru”, la Editura „Bibliotheca”.
Publicarea în volum a unei părți din creația poetică a fost și este un motiv de emoție. Contactul nemijlocit cu o structură, o carte „încheiată”, articulată sub acest titlu derutant… Poezie și Tablete, texte „adăugate” inevitabil spre ideea de divizare. Surpriza a fost însă pe măsură. Cartea este unitară și exprimă nealterat universul poeziei lui Vali Nițu, de fapt un laborator în care poetul deschide o ușă largă spre a-și dezveli tainele „poeticii” sale în acele Tablete, ele însele poezie.
În cazul poeziei adevărate, caz specific lui Vali Nițu, emoția lecturii, evident, de natură empatică, avem – din capul locului – starea deosebită pe care o dă un anumit tip de lectură. Adrian Marino în „Introducere în critica literară”, Editura Tineretului”, București, 1968 pag.79 insista asupra „avalanșei de impresii” pe care o produce opera la contactul cu ea, trimițând direct „la percepția semnificației asociată cu sentimentul imediat de valoare”.
Pentru că, într-adevăr, primul sentiment, deocamdată la nivel de aserțiune, răsfoind cu febrilitate, filele volumului de versuri „Trăgând înapoi o noapte”… este cel al stabilirii certitudinii valorii, fiindcă, purtând cartea în mână, avem, spunea Adrian Marino „percepția unei ordini oarecare”, deoarece „Orice organizare literară sugerează o direcție, un sens explicit sau numai latent, a cărei intuire ne încântă”. Ne aflăm, așadar în interiorul acestui perimetru de investigare. Dar, fără rezerve, dată fiind cunoașterea parțială a operei poetice a lui Vali Nițu – prezentă număr de număr în săptămânalul „Impact”, consimțirea noastră s-a produs pe loc, nelipsind percepția estetică a structurii a fi obnubilată de emoția subiectivă – pro domo.
Dimpotrivă, mecanismele de dezarticulare a întregului, spre o deplină satisfacție a verdictului nealterat, m-a situat în postura celui care „trebuie” să descopere „debutantului”, neîmplinirile spre a evita starea de cecitate critică în care se complac, de multe ori, confrați onorabili, în critica de „întâmpinare”.
Nu este însă cazul lui Vali Nițu, poet a cărui maturitate este obținută, nu dintr-o dată, ci la capătul unui lung drum de căutări și acumulări cantitativ/calitativ apreciabile.
Deși estetica semantică solicită, deopotrivă, includerea valorii ca expresie a complexității semnificației implică, volens-nolens, din partea criticului, spre o deplină relevare a operei în întregul său, o corelare în cazul disciplinei, a mecanismului analizei structurale. Ceea ce, mărturisesc, am și făcut cu riscul de a transforma opera într-o disecție din care să curgă sânge. Motivul stă tocmai în faptul că o bună percepție a structurii cărții, a poeziei ca parte a unei retorici articulate presupune o atentă abordare ținând emoția sub tăișul săbiilor caudine.

Treptele lecturii

. „Trăgând înapoi o noapte” este o carte a poeziei „acordurilor albastre”, o muzică a trăirilor intense, a caligrafiilor subtile ale iubirii, acel perpetuu zbucium interior din „alergând desenul/din genele tale”, un lied fir gravat „din arcul trăirii” de „vioara ce-și iubește/săgeata din iris”. Care sunt mijloacele operante ale discursului poetic specific creației lui Vali Nițu?
În primul rând, la nivelul suprastructurii, o sinestezie, a percepției lumii, vizual, auditival sunt subordonate nivelului senzitiv mai intens, al contactului cu universul palpabil. Totul se produce sub „zodia atmosferei”, domină umedul, griul, ploaia din care izvorăște lumina, una de natură existențială aproape optimistă, fiind în cadrul elementelor primare: focul, lumina, apa, însăși o stare existențială – viața fiind, prin iubire – evident, un ocean al începutului mereu în interiorul prezentului proiectat într-un „mâine” al așteptărilor.
. Respinsă uneori cu vehemență de critica literară există sau operează pe anumite zone cu metafore „adăugând” operei literare prin discursul unei calofilii agresive, opera literară induce lectorului onest o rigoare ușor didacticistă, aparent livrescă/uscată. Cu toate acestea, așa zisă critică „structuralistă”, practicată de Roland-Gerard Barthes în „Se degre zero de l’ecriture” pare uneori salvatoare în procesul unei hermeneutici poetice greu accesibile. Este cazul poeziei lui Vali Nițu, al cărui discurs, uneori incomprehensibil, pune lectorul mediu în dificultate, deși volumul se deschide cu un număr apreciabil de poezii caligrafiate aparent, în prozodie clasică. E o alegere înțeleaptă de a-și conduce cititorul în capcanele dificile ale comunicării criptizate, originale. Trebuie afirmat că a doua treaptă a lecturii impune o propoziție care caracterizează per-ansamblu volumul de debut: mijloacele retoricii clasice, la Vali Nițu, rezonează fericit, spre o descătușare „modernă” a lirismului nestăvilit, redundant în „Tablete”.
Vali Nițu e un poet original, un creator, care trăiește și creează un univers poetic propriu, paralel cu acea lume a poeziei care se manifestă violent. Meticulos, uneori prea modest, el își cunoaște foarte bine resursele, vorbesc de la sine mijloacele de expresie. Găsim la el o prozodie construită sub presiunea înaltă a zicerii ideilor într-o aparentă retorică modernă, dar, paradoxal, construită pe forme fixe, numai că poetul are un „peisaj” al logosului propriu pe care-l compune deliberat la capătul tensiunii lirice.
Nu e un „descriptivism” retoric, ci unul în care abstracțiunile prind carnație, iar cuvintele sunt determinate a căpăta sensuri și logica unei alte comunicări („Cornuta”: „rânjetul din flămânda-i potecă/stârpește perfid orizontul/ucide cu suflet de fiere/esența de viață/arc de hienă/cornuta” p. 20.
Deși confesive, uneori accentuat „explicative”, unele poezii („Buzele, dezlegate taină”, „Călcâiul dorinței”) se salvează prin ingenuitatea cu care iubirea, temă predilectă a volumului: „în sărutul de așteptare/polenul iubirii se adapă-n/mâna roz salbă/din iris filozofând” p.14
Filozofia existenței, acele „trăiri din călcâiul dorinței”, ca dintr-un călcâi vulnerabil al lui Ahile creează un timp perceput concret senzorial „înveșmântat întreg dinspre mâine/ating așteptarea dorinței”. Acele abstracțiuni în care sentimentul iubirii este sortit să moară latent în normalitatea trăirilor cotidiene sunt la Vali Nițu îndepărtate printr-o percepție plastică de excepție. Vali Nițu suferă existențial de căutarea sensului: „m-am stabilit în verbul a exista/dimineți în dauna unui atribut/mulțumit de răspunsul definit/respirând dimpreună sens”… ; între subiect și predicat din întrebare/m-ai găsit răspuns neamuțit/în lumea ta mă simt.
Mai apare uneori și locuri comune „Deschid cămașa zorilor”, „șuvițe de păr rebel”, dar substanța lirică, dramaticul zbuciumului interior încarcă de sensuri comunicarea printr-o trăire autentică, instalând, acolo unde lucrurile sunt deja spuse, verosimilul: „cu ochii închiși de sfială/ai zburat luând cu tine/copacul și cuibul (pasăre călătoare n.n.)/uitând din greșeală/că sufletul stingher/trăiește o noapte/se-ntoarce clepsidra/și voi fi departe”.
Există în întreaga poezie a lui Vali Nițu, permanent, un zbucium romantic al atingerii absolutului existențial, o revoltă a neputinței limitelor, dar a speranței, crescută în interiorul palpabil al unui „mâine” obsedant „încep din mine călătoria spre mâine/dispare o lume și-o viață rămâne/sunt eu în timp doar depărtare („Clipe prin timp”) p.24. Motivul „dorului”, aici un concept existențial adâncește contemplația timpului „Flămând de viață curg în timp”, propoziție aparent banală, dar încărcată cu sensuri ce vin dintr-o percepție acut senzorială a tensiunilor, a temperaturilor realizate într-o retorică din acele cuvinte „ude din gândul zăpezi”, absolut remarcabile („Cuvinte ude” p.25. De altfel, sintagma iubire-dor – reluată, aproape „teoretic” în „Tablete” care ni se înfățișează ca o Addenda, un soi de cheie a lecturii poeziei amintind parcă de acea ciudată „Istorie ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir, de fapt primul nostru român „modern” încifrând sensuri, demistificând adevăruri trunchiate de istorie – este o platformă lirică în care viața pulsează în spectacolul luminii – poezia lui Vali Nițu zămislindu-se oniric în difuzul și romanticul spațiu selenar: „Mi-am ferecat în ochii verzi iubirea dor/o simt pe geana lunii dinspre albastru spre tăcere”, („Dansul iubirii”). Starea de veghe, starea de poezie nealterată, puternic potențată de vis, poezia trecerii inefabile de aceste stări surprinse ca soliile în anularea reciprocă se definesc în conceptul nașterii.
Prins în mrejele retoricii clasice, poetul Vali Nițu, oferă lectorului piste indubitabile ale lecturilor sale secrete, Eminescu, Blaga, Pillat: o existență a unui timp dezlegat: „dezleg un cearcăn din chinga sedusă/de zâmbetul urcat în Carul mare/cu roți de lemn și dor de șes/spre verdele-i crud” („Desculț apus) p.30 sau în strofa următoare se face resimțită o viziune bucolică pillateană: „un greier a uitat să cânte/se vede limpede în jar/că ruptă-i coarda/zoritelor chindii”. Nu-i sunt străine experiențe poetice de natură epică unde narativul capătă expresie în repetiția verbului la imperfect: „mângâia, tresălta, respira”. Propoziția narativă – evocativă, crește în acumulări un trecut neterminat care se prelungește până în prezent „palpită sânul ademenit în gol/de buzele învelite-n sete” („Dezbrăcat de trecut”). Sentimentul virgilian, pannesc al naturii, unde magnolia – simbol al iubirii pure „magnolia de la fereastră/înflorită odată cu speranța/în irisul unei priviri” este realizată într-un portret cu trăsături normale, coerente, dar pline de semnificații: „grădina iubirii/preferată/trăiește mereu/aici și acolo/femeia timpului meu/magnolia/” (Floarea timpului meu”). Senzualitatea, în cuprinsul iubirii ca stare existențială de cuprindere a increatului „străbate trupul însetat/de unic început/fără sfârșit” („Sfârșitul dezgolit”) p. 101 adună în zona unei percepții de o luciditate stranie comportamentele unei estetici” a iubirii contrară în surâs („Surâsul verde”).
. Poet care-și recompune o lume, printr-o percepție proprie, originală, Vali Nițu caută o altă stare de agregare „un timp al meu”, eminescian, barbilian „prin viitor orfan de prezent mă caut mereu”. Febril, declamă tranșant efortul existențial de autodefinire „rescriu cu mâna în tăcere/să nu topesc timpul”, acel „izvor spre mare măsură” („Trăiesc o culoare” p.107.
Poezia care dă titlul volumului pare un dicteu automat în care cuvântul este supus unui mariaj special, fiecare strofă fiind o paradigmă stabilă, greu de intrat în fuziune cu celelalte dar toate în muzical contrapunct dau impresia de legata. Starea de increat produsă în/și de tensiunea logoului atribuie iubirii sensul existenței: „mâna mea va-nnopta în cuvinte/trăgând înapoi o noapte/logodită în șoapte/de dragoste…
. Concluzii prea devreme
- Tropi figurativi. Invenție. Originalitate – sunt componente, deocamdată – într-o concluzie prea devreme formulată – ale unei personalități, care-și găsește propria voce din primul volum de poezie, Vali Nițu;
- limba liberă de determinări a raporturilor sintactice din poezia exprimării, de fapt, o limbă descoperită la copilul care se vorbește pe sine dialogând cu necuvântătoarele structurează modern versul, strofa poeziei lui Vali Nițu este într-o logică care transpare după ce exercițiul de „învățare” a codului lingvistic este trecut;
- impresia vorbirii în oglindă, a întoarcerii scrisului cu susul în jos, a ritmului invers, dau cu toate pericolele căderii în manierism o senzualitate caligrafică deosebită, iar vorbirea, în dodii, ca nonconformism, ca reacție la gândirea și expresia de lemn, standardizată, fac, fără dubii, din Vali Nițu un poet adevărat, un poet modern în accepția reală a conceptului.