BUZUNARELE

Croitorul Deliu era un bun meseriaș. Costumele croite de dânsul cădeau ca turnate. Este adevărat că mulți dintre colegii de breaslă atribuiau reușita hainelor, sacourilor și pantalonilor croiți de dânsul stofelor pe care le folosea, dar asta nu umbrea cu nimic măiestria croitorului. Muncind cu pasiune și răbdare, și fiind un om chibzuit, croitorul avea de toate: apartament, automobil, bani în bancă, își făcea în fiecare an concediul cu familia, la munte, și la mare.
Într-o dimineață, în atelierul lui de la subsolul blocului în care locuia, a intrat domnul Costache, un vechi client. Avea fața roșie și transpirată și își ștergea des chelia cu o batistă albastră cu picățele.
“- Domnule Deliu, îmi cresc buzunarele!” – a strigat el, și a rămas lângă ușă, privind spre croitor cu speranță.
Domnul Deliu tocmai terminase de tras o mânecă la mașina de cusut. Și-a ridicat încet ochii de sub ochelari și a privit atent la domnul Costache. A recunoscut îndată că era îmbrăcat în costumul gri cu dungi negre pe care i-l livrase acum o săptămână. Dar, vai, domnul Costache avea perfectă dreptate. Buzunarele pantalonilor erau umflate și atârnau ca două mingi de fotbal la stânga și la dreapta fidelului său client. Mai mult, buzunarul din spate, după ce se înfășurase de două ori în jurul șalelor, o luase pe cracul stâng, coborâse pe lângă genunchi și mătura podeaua. Buzunarele hainei coborau ca niște cravate până la călcâie.
Domnul Costache era un om cumsecade și de cuvânt: niciun moment croitorul nu l-a suspectat că și-a stricat singur superbul costum gri cu dungi negre, dar n-a avut nimic mai bun de făcut decât să asculte cuminte istorisirea acestuia: buzunarele creșteau în lungime cu 2-3 centimetri pe oră.
Croitorul Deliu ar fi fost mai liniștit dacă ar fi știut că acesta nu era decât începutul. În săptămâna următoare, toate croitoriile orașului Corcodelia au fost asaltate de clienți. Clienți mai noi sau mai vechi. Să nu credeți că toți aveau cumsecădenia stimabilului domn Costache. Unii cereau indignați banii și stofa înapoi. Alții comandau în altă parte costume și pantaloni noi. Croitorii dădeau din umeri și nu pricepeau nimic: toate regulile meseriei erau respectate, materialele erau impecabile, dar…, inevitabil, indiferent de croitor, clienții reclamau creșterea buzunarelor în câteva zile. Dar nu numai buzunarele noi aveau acest obicei. Toate buzunarele, indiferent de perioada în care au fost tăiate și cusute, creșteau deopotrivă și fără discriminare. Buzunarele croitorilor, medicilor, avocaților, angrosiștilor, comercianților, profesorilor, țăranilor, inginerilor, tinichigiilor, instalatorilor, mecanicilor de locomotivă și sportivilor etc.; buzunarele femeilor, copiilor, bărbaților și bătrânilor, și, în ciuda tuturor apelurilor la calm, problema s-a extins rapid din Corcodelia în toată țara. Calicia - o țară frumoasă și care avea de toate, se afla în fața unei situații fără precedent. Academia Caliciei a fost desemnată să rezolve problema: dar, de la bun început, a fost pusă în fața unei dileme: unii academicieni afirmau că buzunarele cresc, alții că se umflă. În fine, cea de-a treia grupare afirma că se rotunjesc. Și totul a rămas în stadiul acesta adică, în discuție.
Dar creșterea ( umflarea, rotunjirea ) buzunarelor nu însemna nimic în sine, pe lângă consecința indirectă a acesteia: din cauza imenselor buzunare, cetățenii Caliciei deveneau din ce în ce mai ușori și se ridicau în aer. Președintele și miniștrii puteau fi deseori văzuți plimbându-se prin nori, cu buzunarele atârnând până la pământ. Practic, niciun cetățean al Caliciei nu mai era cu picioarele pe pământ; de urgență, calicienii au hotărât să-și umple rapid buzunarele. Începutul a fost făcut cu monezi autohtone: pisleii. Toți își umpleau de dimineața până seara buzunarele cu pislei. Când moneda națională de metal a fost epuizată, s-a apelat la cea de hârtie. În acest timp, s-a extras minereu, s-a bătut monedă și alți pislei au intrat în buzunarele calicienilor. Au urmat certificatele și hârtiile de valoare. Dar buzunarele creșteau într-una și oamenii țopăiau, când pe jos, când prin aer. Medicii au început să-și înghesuie în buzunare stetoscoapele, seringile, apoi paturile de spital. Politicienii - tomuri de cărți despre libertate și democrație. CFR-iștii - șinele de cale ferată, traversele, vagoanele de marfă și locomotivele. Energeticienii - cablurile, stâlpii de tensiune, termocentralele și hidrocentralele. Poștașii - taloanele de pensii și corespondența. Constructorii - blocurile de locuințe. Totul a intrat în buzunarele calicienilor, dar fără folos. Buzunarele creșteau în continuare.
Doctorii au continuat prin a-și băga în buzunare pacienții, profesorii - elevii, politicienii - alegătorii, țăranii - sistemele de irigații și pământul, inginerii - ecuațiile, iar poeții - sufletul. Fără nici-un folos: buzunarele creșteau într-una.
Finalul acestei povestiri e banal. În Calicia a mai rămas un singur om căruia îi creșteau buzunarele. Și-a deschis buzunarul de la piept, a surâs și a zis: “ I-am avut pe toți la buzunarul cel mic”.Apoi, pentru că se ridica în aer, a intrat cuminte în propriu-i buzunar.
1998