liliac bolnav

III

-Nu vrei să mergi cu diseară cu mine să mă duci la gară?…
-Nu. Răspunsese scurt și fără să se gândească la altceva decât că în ultimii trei ani…
-Nu!?…, pe chipul Nadiei se așezase nepoftită tristețea. Sigur, femeia n-avea de unde să știe… „Nu vrei să mergi diseară cu mine, să mă duci la gară?”, „Mergem mâine seară la Operă?”, „Mergi cu mine la teatru, la Odeon, am două bilete!?” ș.a.m.d. În fiecare zi Nadia și întrebările ei cuminți care așteptau un singur răspuns corect ca la un test grilă cu…un singur răspuns corect: „Vrei să facem sex?…” Da, da, da, da, da…atâția da, mulți, câte întrebări avea chestionarul, chiar dacă ea nu-l concepuse niciodată dinainte. La urma urmei, nu întrebarea era vinovată că îi revenea în memorie povestea aceea stranie de acum 3 ani de zile. Spusese totuși „Nu.”, scurt și ferm, aproape bărbătește, nu ca să reziste necesității ei stringente de a o duce la gară, operă, club, teatru și de a face sex, ci ca să încerce să ascundă personal și interior întâmplarea…
-La ce oră ai trenul?
-La 7 seara din Gara de Nord…
Nadia vroia să continue: „peronul cutare, zona aceea, vagonul x de la locomotivă, locul și etc…”, dar pe el nu-l mai interesa. Era doar o tentativă de a-i aduce zâmbetul pe buze. Nadia știa, probabil, cert e că nu-și mai desfăcea sprâncenele… „Risipind aiurea flori de mucava/ te-am iubit, Ludmila, foarte mult cândva…”, chiar dacă primăvara venise ca de obicei independent de voința lui și în acest an, nu făcea decât să asculte un concert simfonic într-o zi de mai în care Nadia nu părea să înțeleagă nici primăvara, nici toamna, poate că nici „te-am iubit, Ludmila, foarte mult cândva…”.
-Și, ți-ai făcut bagajul, ți-ai luat…se gândi o clipă ce-și luase el când plecase în Italia, prin urmare continuă: mâncare, biscuiți, prosoape, bani, pijama, broscuțe, farduri, adică rujuri, tencuială, pudră, ciment, ciorapi sexy, pantofi cu toc cui, (cui care răpește farmecul pantofilor cu toc cui), tampoane, țigări, prezervative și etc…
Nadia însă nu părea să observe prea lesne asemenea tirade, nici el nu știa dacă pentru ea cuvintele astfel înșirate cu spontaneitate ar fi avut vreodată șansa să însemne ceva cât ce cât coerent. Probabil femeii i se părea că e ceva în neregulă cu insul de alături care o ține de mână atât de formal când începe cu astfel de bâlbâieli de întârziați mintal. Se pare că așa și simțise deunăzi, în plimbările lor prin Cișmigiu, adică, în loc să se manifeste totuși cât de cât normal, mă rog, mai sunt și alți cetățeni prin preajmă, mon chery, nu ești singur în oraș, individul preferase să vocifereze, de altfel destul de tare, criticând usturător tot ce-i ieșea în cale: coafuri, unghii, țoale, felul în care se vorbește, greșelile de gramatică în limba română vorbită, dar nu și înțeleasă de către majoritatea celor dimprejur, bunăoară tocmai el, se îmbrăcase elegant, dar uitase, pardon, omisese să-și radă barba, ieșise cu o femeie delicată ca ea și folosea argoul încât în toată povestea asta babele se înroșeau, comentau și pentru prima dată în ultimii 20 de ani, le creștea inima în corset de indignare și pasiune, în timp ce, celelalte vârste, mai originale, nu se deranjau pentru atâta lucru.
-Tocmai că pijamaua am uitat s-o împachetez.
„Iată că sunt și folositor la ceva”, se gândi.
-La ce oră te întâlnești cu ceilalți?… Oricum, nu o putuse niciodată împiedica să se întâlnească și cu ceilalți, făcea doar parte din dreptul fundamental al cetățenei de a alege independentă de orice influențe… „Ce nașpa gândesc despre Nadia!”, se corectă puțin luând o gură din cafeaua pe care i-o servise cu insistență după ce abia intrase pe ușă. „Nadia nici măcar nu e așa, nici măcar nu e ca celelalte femei, nu face parte din sexul frumos și deștept, cum ar putea ea să facă parte din sexul ei, ci, acesta, sexul ei face parte din…”.
Nadia se așezase deasupra, din ce în ce mai stăpână pe situație. Poate că undeva avea și ea gândurile ei, tot ce-i posibil, dar în mod sigur acum cineva nu mai era stăpân pe gândurile lui…
-Fata tatii, ia-o ușor, suntem doar în Săptămâna Mare și tu mă ispitești, auzi, săp…, primi un sărut ștampilat pe buze, cu accentul mai slab ca de obicei, însă…-tămâna mare, cu M și A mari, amândouă…
-Mari…da, eu simt însă un singur lucru…
-Nadia!, o sărută pe obraji. De ce să nu stăm noi liniștiți pe canapea, de vorbă, să vezi cum te duce tăticul tău, ca pe o fetiță cuminte, la gară…
-Cuminte?! Da, eu sunt o fetiță cuminte. Nadia își îndreptă spatele și îi aduse astfel decolteul ei debordant sub nas.
-Cu tine nu merge cu un cu două…
Nadia râse.
-Eeee, ce-i aia cu una cu două, e puțin, e puțin, pentru asta m-a dat afară de la grădiniță…
Nadia era însă mai mică și mai ușoară decât el care se ridică în picioare cu ea cu tot, fără să o țină în brațe, așa că exemplarul feminin se dădu la o parte și se duse în bucătărie să-și facă bagajul cu mâncare.
Se întâmplase ceva, într-adevăr cu trei ani în urmă. Era vorba de cealaltă pe care o cunoștea de multă vreme, dar cu care nu se înțelegea atât de bine cum reușea cu Nadia, care nu îl obliga niciodată să se simtă dator să dea explicații, să aducă flori sau să-i facă tot pomelnicul de cadouri la diferite ocazii de bun simț, ori să se uite numai la ea. Nadia era o premieră absolută în privința geloziei, poate și pentru că și ea era liberă și discretă. Nu dădea niciodată amănunte despre ceilalți, de fapt el nici nu avea indicii că ar exista acei ceilalți, deși admitea că n-ar fi putut să fie vreodată sigur.
Pe Nadia o cunoscuse cu un an în urmă și, curios, până în acel moment nu-i trecuse prin cap să măsoare de cât timp era cu ea. Cam mult, i se păru la o primă evaluare, apoi își aminti că acum 7 luni își luase liber vreo 3 luni, poate mai mult, Nadia îi trimisese regulat vești despre ea fără să dea semne clare că ar fi extrem de urgent să îl vadă. Spunea într-adevăr că îi e dor, îl întreba când vine în București, nu când vine pe la ea și părea că așteaptă cuminte. Tot citea mesajele cât mai subtil cu putință, doar-doar o descoperi o urmă cât de mică de infidelitate, o greșeală ireparabilă care să-i justifice formal o despărțire iminentă de ea, pe care după 3 luni de relații seci, serioase și monotone avea senzația că nu o mai suportă. Păi da, frate, eu vorbesc tot timpul, ea e ocupată, tace, eu încerc să discut despre sex, ea e pudică, nu știe, a picat toate examenele în materie de mângâieri, zone erogene și poziții, sărută lamentabil, ca o fată de pension, dar are un corp de miliarde de dolari care o salvează în fiecare noapte. E totuși atrăgătoare, e…
În fine, după cele 3 luni de la Viena, în vacanță totală, timp în care la mesajele Nadiei răspunsese de două ori pe lună, se întorsese în București cu o fustiță roșie, mini de tot după el și, după o săptămână, într-o noapte când fustița se străduia mai tare și el fuma un Marlboro și privea tavanul ca pe un peisaj monoton, absolut liniștit, ca și când ar fi privit chiar un peisaj monoton, trase un fum și zise:
-Auzi…fustița continua din greu, mai în profunzime. O luă de șolduri și o ridică de pe el ferind-o să nu o ardă cu țigara…
-Ia dă-te la o parte și ia-ți boarfele și pleacă-n p...da mă-tii, se și enervă. Îl surpinseseră nervii ăștia, demult nu i se mai suise sângele la cap în halul acesta. Tipa își legase părul și plecase fără zgomot în acea noapte. La 10 minute după ea coborâ și porni BMW-ul negru și imens care torcea ca un motan îngrășat, porni cu scârțâit de roți și-și petrecu noaptea la biliard. Jucase singur.
Cu Nadia de ce se purta delicat, dacă lipsa buchetelor de flori timp de luni de zile de când se întorsese la ea poate fi numită dovadă de tandrețe. La început nu ezitase, venise chiar ferm hotărât, parcase sub geam fără să știe dacă femeia era acasă, deschisese ușile și dăduse la maxim muzica, romanțe, serenade, ca pe vremea trubadurilor. După 20 de minute în care numărase fiecare secundă cu ochii când pe ceas, când pe balcon s-o vadă ieșind, făcându-și un teanc de procese de conștiință pentru totala lipsă de inspirație care îl determinase să uite în mod lamentabil de flori, începuse să strige:
-Nadiaaa! Nadiaaa!!! Ieși la balcon, Julietaaaa!!! Nadiaaa!!!, iubirea mea, știi că eu nu pot să cânt, dar am aici cei mai buni tenori înnebuniți după tine!
Ea apăruse fascinant de blondă și cu ochi albaștri, veseli la geam, dusese un deget la buze, adică de ce tulburi liniștea publică și cu cealaltă mână îi făcuse semn să urce.
-Aș fi curioasă să aflu ce te-a determinat să te întorci…dar nu e nevoie să-mi satisfaci curiozitatea.
-Așa ceva n-o să se întâmple. Îmbracă-te și hai, să bem o bere, adică nu…(o luă pe sus), mergem chiar acum la mașină (dădu să plece).
-Lasă-mă jos! Așteaptă un sfert de oră, da’ unde mergem?
-La Sinaia, hai, că aștept 5 minute în mașină…
Toate babele ieșiseră gătite fiecare cu ce apucase la ferestre și balcoane…
-La 18.30 mă întâlnesc cu ceilalți la gară, la Gulliver, știi magazinul…
-Da, bine, la 18.00 plecăm de-aici. Verifică-ți bagajul, fă inventarul, vezi, poate încapi și tu în el, sper doar că nu ți-ai propus să depășești capacitatea portbagajului… Și dacă rămâne ceva pe dinafară, articole nesemnificative mă refer: geanta ta cu portofelul din ea care deține în mod normal cărțile de credit, telefonul sau rucsacul cu mâncare, tu, le putem lăsa pentru venerabilele colocatare ale acestui bloc! Ultimele cuvinte le strigase aproape, închipuindu-și babele sărind în sus din fotoliu de la telenovele, bâțâindu-și bigudiurile din cap de la extremă la alta a palierului.
Din păcate sau din fericire, când ieșise de la biliard, în dimineața aceea, dăduse peste o pereche de picioare lungi-lungi care folosesc în mod benefic oricui ca sursă de inspirație la biliard, ceea ce îi mai stăvilise puțin avântul de a se fi dus chiar atunci la Nadia. Prin urmare mai întârziase vreo câteva luni, nu putea fi sigur câte, cert e că serenada de sub balcon avusese loc în martie. Îi venise ideea spontan, după ce încheiase ziua la birou, una din zilele în care se izolase.
Așa că printre posibilele explicații pe care le-ar fi putut încerca pentru întrebarea cu numărul n din testul grilă la care se răspunde cu da și nu (da-urile se punctează, nu-urile, bineînțeles că nu), anume, „Ce te-a determinat să te întorci?”, ar fi răspuns ca într-un interviu: „Dragă don’șoară cu părul creț și cu bucuțe roz-bonbon în obraji, nu știu dacă v-ați făcut aceste bucuțe singură sau v-a ajutat mămica, deoarece, nu-i așa, aveți o relație lesbi cu mămica, mam’mare și socară-ta, vede-o-aș într-o zi sub roțile…Doamne ferește și pentru ultima oară, te rog să mă-nțelegi, iubirea mea!”, ce text prost, ca într-o melodie de suflet cu trădări, trăgări și băgări, doar o altă explicație care n-a mers, presupun…
-Nadia, ar fi trebuit să te faci actriță, cu picioarele tale albe și atât de minuscule i-ai fi băgat pe chinezi în extaz.
-Ce știi tu, dragul meu, despre frumusețe și suferință?
-Simplu, să luăm relația noastră…
-Nu-i mai spune relație.
„Ce-i asta, vrea să ne despărțim?”.
-Mă enervează cuvântul „relație” și în asociere cu verbul „să luăm” e ca și când ai muta un picior de lemn din cuier în fundul vreunui funcționar.
-Așadar, spuneam, chestia asta care se petrece atât de intens între noi doi, pe Nadia o bufni râsul… are două laturi: 1) Nadia-frumusețe; 2)eu-suferință.
Rezultatul era simplu și victorios, Nadia îl lua în brațe…
-Mai aproape de rai draga mea, mai aproape de…sânii ăștia dom’le…
Explicațiile deveneau mereu bufonerii de genul ăsta, de fapt și Nadia înțelegea că întrebarea îi picase așa, mai mult ca o scăpare din vedere, normal, dacă nu vroia atunci să meargă la Sinaia trebuia să arunce cu ouă și cu un lighean cu apă pe mașină, dar nu, acceptase și acum vroia să fie dusă la gară. „Asta-i viața, ar fi culmea s-o las cu bagajele, să plece singură și eu să dispar.”, cuvântul în sine este fascinant, replica ei un pic cam îmbujorată ar fi: „E în regulă, o să-mi chem un taxi, dar trebuia să spui mai devreme!”.

Nota autorului: acest text va continua probabil zilele urmatoare