Nerodul a umplut sângele din apă, a spart paharul de lemn și l-a adunat de prin crăpăturile parchetului cu mătura, lăsând paie în loc. Acum dă din coada pe care e convins din naștere că o are și rage gingaș spre molecule împrăștiate. Totul e acum alt tot. Din aluat n-a făcut pâine, cum își propusese, a ieșit ambrozie. A aruncat-o la gunoi, ce să facă cu ea?! Deschide ușa și se uită prin vizor. Au venit colindătorii cu aghiasma. Dar fără busuioc nu-i primește și se uită cruciș când îi întreabă. Cum să meargă la colindat cu aghiasmă și fără busuioc?! De când e el treaz n-a mai pomenit așa ceva! Asta-i batjocură, dom’le! Trântește ușa, atent să prindă fularul unuia dintre amatori și deschide sufocat geamul. Atâta tevatură pentru un pahar și o picătură de sânge din ureche... S-a făcut fără un sfert. Mai are puțin și intră-n buclă. Care buclă! Bine-nțeles că nu-nțelegi nimic! Doar n-asculți activul. Și pe desupra nu ești tu „ăla” care scrie. Tu citești. Chiar așa: de ce mai citești? Oricum nu-nțelegi nica. E o lume. Acum țipă. Nerodul, nu tu. Simte nevoia de ceva liniștitor. Și țipă pentru că știe din experiența păsărilor care țipă în continuu că poate dă de o normalitate, ceva... Nu a lui, bineînțeles. Ce nevoie are el de propria-i normalitate?! Se pierde în atâtea mărunțișuri. Degeaba. Nu reușește să acopere urletele celui cu fularul. Cum de nu s-a sufocat până acum?! Dar i se pare că răsare din lună o rază de soare și merge să-și elibereze ostaticul. Păcat, avea și el companie, cu fularul ăla. Uite, așa înveți să apreciezi lucrurile mărunte, cu farmec aparte mirositor, din viață. Întredeschide, dar fularul tot acolo e și colindătorul țipă ca din gură de șarpe (oare cum o țipa șarpele?). N-a observat. Începuse să se obișnuiască. Probabil că deja îl amuza ideea să-și petreacă acolo, agățat de fular, următoarele două săptămâni. Era un bun experiment. I-a pus muzică clasică prin deschizătură, s-a oprit instantaneu. L-a întrerupt din reverie, e clar. Acum nu mai e fularul, nici țipătul celuilalt, ușa e închisă, muzica s-a oprit și ea, de la sine, s-a plictisit să se tot audă. Stă în fața parchetului, cu inelarul la ureche. Nu se aude nici un clopot (nici de nuntă, nici de...). Hop! (cică trebuia să spui hip înainte!) că a intrat de o secundă în buclă. Da, iar bucla asta! O să fie leit-motiv, așa că relaxează-te! Oricum habar n-ai. Dar poate te prinzi mai în colo, când o să se dea un critic inteligent cu părerea despre literele astea înșirate aici și o să-ți spună cu o certitudine de neclătinat ce vroiam io să spun de fapt cu toate aiurelile astea aici. Deci nerodul a intrat în buclă. În traducere liberă, percepe o schimbare în atmosfera interioară, evident subiectivă (schimbarea sau atmosfera?!). De fapt și de drept-stâng îi e somn și se simte creativ. Asta e una din stările lui normale atunci când e obosit. Se apucă și lipește cu scotch (bandă adezivă trensparentă și relativ subțire) paharul din lemn. Trebuia să se facă arheolog. Îi ia trei săptămâni să termine de lipit. Dar acum arată măcar ca nou. Îi mai ia alte trei săptămâni să strângă paiele din parchet și să le lipească și pe ele la loc în mătură. A făcut o treabă extraordinară. Nici parchetul, nici mătura nu spun nimic. Doar de la el s-ar putea afla ceva, dar ce motiv ar avea să spună, chiar dacă ar fi avut cui? (cui de înfipt în perete și de agățat tabloul în el). Mai rămâne un singur lucru. Ce să facă cu sângele din apă?! Nu poate să lase lucrurile așa, sângele diluat și apa de nebăut. Atent să nu-și iasă din buclă (adevărate cataclisme ar putea să aibă loc dacă ar ieși când încă nu e timpul și nu e nici spațiul să iasă), nerodul se duce să dea anunț în ziar. Ajunge la ghenă și găsește împăturit cu grijă în coji de banane mucegăite un ruj, ambalat în hârtie de cadouri, cu prospect. E încă în garanție. Așa că îl ia. E convins că la un moment dat lui de către momentul însuși îi va găsi și lui rostul. O cenușăreasă hărțuită de reclamele de la televizor, poate? Din ghenă își dă drumul pe tobogan, uitase cum e, n-a mai făcut asta de când era mic; și oricum a scurtat mult drumul până la parter (da, scurtezi spațiul, scurtezi de fapt (mai ales) timpul). Bate la ușă. Redacția e prima pe stânga. Răspunde, după două ore de stat cu degetul pe sonerie, o băbuță gârbovită, cu ochelari mari ei în sine și care îi măreau și ochii de vreo cincizeci de ori, cu șorțul, mâinile și fața pline de tuș. Astea-s rate-cardurile. Vino mâine și negociem. Nici nu apucase să-și ia mâna de pe sonerie. Acum stă tot așa, în fața ușii închise, ca acum două ore. Se urcă pe scripete și trage în jos. Ajunge cât ai clipi, deschide, intră, stă, se uită, încearcă să gândescă. Da, are dreptate bătrânica. Dacă-și face și publicitate și anunț în același timp și îl pune pe pagina din dreapta, și îl face și color, o să aibă audiența mai ridicată. Și a zis că negociază. Se duce să-și numere cojile de portocală. Da, îi ajung, și-a zis cu un ochi hăis la coji și unul cea la rate-carduri. Se culcă la marginea peretelui, acolo unde se îmbină cu parchetul, la colț. Visează elicoptere și spațiu vast și gol. Se trezește, tot în buclă, asta-i bine, mai obosit ca înainte să adoarmă și-și inhalează fumul de dimineață, de pe cât posibil de imediat după trezire. Am zis dimineață, te induc în eroare. Găsește la întâmplare un plic rupt și-și face proiectul, învăluit în acel fum după care se topește. Îi ia ceva timpsă se solidifice la loc. Pleacă. O ia pe scări de data asta, poate îl prinde vreun cutremur de zece grade și rezolvă problema. Dar e liniște și pace, cu tot cu colindătorii de la alt etaj acum, prinși cu fularele-n uși, țipând din ce în ce mai răgușit. Au ceva vigoare-n ei, să țipe atâta. Ajunge într-un suflet la redacție, că în două nu putea, și stă trei ore cu mâna lipită de sonerie. Deja începi să vezi tipare. Deschide tot bătrânica, nerodul îi scrie cu rujul din banane pe șorț, invers, să citească lejer. Îi pune cojile de portocală în buzunarul din mijloc, băbuța întinde mâna sfrijită și plină de tuș și zice încă cinci. Trei. Bine, patru. Îi mai pune patru coji și se trezește în fața ușii închise. Cu scripetele nimic palpitant, deja începe să devină plictisitor, nu?, se gândește să mai deschidă și el un cuvânt, acolo, măcar de fond, că de forme s-a cam lămurit. Hotărât, cum intră se duce direct la slovă. În fața ușii vede un om. Dacă n-ai busuioc degeaba ai mai venit, poți să-ți iei gândul. Dar am. Stai să-l caut... Aha! Gata, uite, miroase. Mda... Ce vrei? Am venit pentru anunț. HA! Mă gândeam io! Intră. Mersi. Fă-te comod, mi casa e su casa bla bla. Ce frumos. Ce? Cheia de pe perete. A... ia-o. Cum, așa, pur? Și simplu? Dacă n-o vrei n-o lua. O iau. Bine. Mi-e somn. Dormi. Omul își ia un loc în spațiu, la marginea peretelui, acolo unde se îmbină cu parchetul, la colț. Adoarme instantaneu. Nerodul stă și privește. Îi vine să surâdă, dar nu prea mai știe cum. Oricum, miroase frumos. Și are și busuioc. Când se trezește omul se duce la sânge și la apă. Le toarnă prin mână în pahar și apa rămâne în pahar, iar sângele în mână. Atent să nu verse nici o picătură, se duce la urechea nerodului și i-l toarnă înapoi. Închide rana cu un sărut și stă și zâmbește. Se duce apoi, ia o gură din apă și-i întinde nerodului paharul; Nerodul bea și el, au terminat amândoi toată apa. Rămâi. Rămân. Surâd amândoi în același timp. Ce chestie! Simte cum iese încet-încet din buclă... încet... încet... gata. Și surâsul pe care simte că-l fac mușchii lui faciali, nu: ochi, nu: toată fața, nu: el tot e un surâs, e tot acolo, și omul e și el tot acolo, și tot un surâs. Se surâd împreună în continuare. Ai înțeles acuma, nu? Normal, mi-e prea somn să mai codific prea mult și nightclubbin’ sau cum s-o chema melodia nu ajută. Gata! Vis!


5-6 gerar (cu vreme de mărțișor) 2005