Părinții Măriuței erau învățători în Săcel, o comună mare de pe Valea Izei. În clădirea școlii, constructorii prevăzuseră o cameră pentru directorul, învățătorul sau alt cadru didactic care nu ar fi avut altă locuință în comună. Așa se face că Măriuța a văzut lumina zilei, la mijlocul secolului al XX-lea, în clădirea școlii, după instaurarea Republicii Populare Române. De aceea, când a venit vremea să fie botezată, preotul Ioan Găzdac a mers la școală, pregătit cu cele trebuincioase îndeplinirii tainei botezului. Mătușa Mărioara s-a oferit să fie nașă.
Măriuța nu împlinise doi ani și tatăl ei a obținut un post în comuna Vișeu de Sus. Locuința le fusese rezervată în clădirea școlii din centru. Așa se face că Măriuța își petrecea timpul printre elevii mai mari, în clădirea școlii, în grădina școlii, umbla prin magaziile, beciurile și birourile în care, fiică de director, era acceptată cu bucurie, mai ales că era o fetiță veselă și glumeață.
Măriuța aflase de la elevii mai mari despre Crăciun. În familie nu se sărbătorea. Când îl întreba pe tatăl ei: „De ce nu sărbătorim și noi, ca toți copii din școală, Crăciunul?”, tatăl îi răspundea că în clădirea școlii nu e voie. Măriuța știa doar de Moș Gerilă de la sindicat care venea cu daruri înainte de Anul Nou. Făceau pom de iarnă, un brad încărcat cu bomboane învelite cu staniol, cu globuri de sticlă aduse de la Cluj sau Bistrița, lumânărele adevărate și figurine din hârtie glasată.
În 1959, Moș Gerilă i-a adus multe dulciuri, cărți, caiete și o cutie cu douăsprezece culori. Fratele ei a primit o mașinuță, iar sora ei a primit o păpușă. Măriuța nu a avut niciodată o păpușă atât de mare ca sora ei, dar avea o cutie plină cu păpuși mici, multe dintre ele făcute chiar de mâna ei.
De Anul Nou, toată familia se aduna la Săcel, în casa bunicilor. Era sărbătorit bunicul a cărui zi onomastică era. Bunicii aveau un brad împodobit cu nuci învelite în staniol, mere și figurine din zahăr. Aveau și câteva bomboane de pom, cumpărate de la oraș.
De la Vișeu, duceau prăjituri și portocale. Bunicii se bucurau întotdeauna de portocalele aduse de nepoți. Bunicul zicea: „Astea-s bune, că-s moi. Le pot mânca și eu.”
Acolo, la țară, Măriuța a aflat despre colindători și a vrut să-i colinde pe bunici. Dar nu știa nici o colindă. La cine să apeleze? La tata, doar el le știa pe toate.
Și tata a început să colinde:
„Puică neagră bagă-n sac,
Scoală, gazdă, dă-mi colac!
De mi-i da, de nu mi-i da,
Altu’ nu ți-oi colinda,
Că mi-i scurtă gubuța
Și mă tem c-oi îngheța.”
Nu știa ce e gubuța. După ce a aflat că așa i se spune hăinuței, a învățat colinda și i-a colindat nu numai pe bunici, ci și pe nași, dar și pe celelalte rude care au mai venit în vizită.
După ce au plecat musafirii din comună, Măriuța a vrut să-i cânte bunicii un cântec pe care îl învățase la școală.
„Bradule frumos,
Pleacă-ți vârfu-n jos
Și ne spune-anume
Din ce colț de lume
Și pe care drum
Ai venit acum,
Ai venit acum!”
„Eu, voinici mărunți,
m-am născut în munți.
M-a izbit furtuna,
Ploile și bruma,
Dar mai dârz prin greu,
Am răzbit mereu,
Am răzbit mereu!
Dar când mă făcui
Brăduleț, brădui…”
Tare i-a mai plăcut bunicii cântecul! Măriuța a trebuit să-l cânte de mai multe ori. Au urmat și alte „momente artistice”… Un adevărat spectacol susținut numai de nepoți.
Se făcuse târziu. Nu mai aveau cu ce să se întoarcă la Vișeu. Începuseră pregătirile pentru culcare. Mătușa care locuia cu bunicii în casă, alerga ba cu cergi, ba cu cearșafuri, ba cu perne să le pună la dispoziția musafirilor de la oraș. Celor mici „le-a făcut patul” pe cuptor.
Poate vă mirați că se poate dormi pe cuptor. De aceea am să dau câteva detalii. Orice casă bătrânească din Săcel are două camere: una de zi și alta pentru musafiri. Pe două laturi ale camerei de zi se află bănci de lemn, mai late, numite lăiți (lavițe, în alte regiuni). În colțul format de lăiți este o masă. Pe pereți sunt icoane, cea mai importantă icoană este cea de deasupra mesei. În colțul opus mesei este soba. De obicei este zidită, are plită și cuptor pentru prepararea mâncării. Lângă sobă, se află cuptorul de copt pâine. Deasupra lui, se poate dormi. Atât este de mare . Un alt colț este ocupat de patul gazdei. Bunicii Măriuței aveau un pat înalt. De sub el, se trăgea un alt pat, mai puțin înalt. Deasupra patului se află ruda pe care sunt așezate frumos cergi cu dungi albe, roșii și negre. Pe peretele dintre ușă și sobă se află tipsiile pentru copt pâine, iar în stânga ușii este podișorul, dulapul pentru veselă.
În camera „domnească” se afla mobilă de dormitor, o dormeză (canapea), dar și lăiți pe două laturi ale camerei. Și încă un podișor. Pe pereți sunt icoane cu ștergare și blide de Scomârcea, vestite în țară, dar și blide cumpărate din târg, blide de Horezu.
Măriuța a vrut să doarmă pe laiță. A fost o experiență. Nu a vrut să mănânce sarmale pentru că erau cu mirodenii pe care nu le cunoștea. Bunica i-a făcut ceva „special”: omletă în smântână. Măriuța a vrut să învețe cum se face. S-a mirat când a văzut-o pe bunica ei punând smântâna în crăticioară. Acasă, mama punea ulei. Dar la Săcel, uleiul se folosește la alte mâncăruri.
În timp ce mâncau, din curte se auzeau voci de copii. Măriuța ar fi fugit la geam să-i vadă. Dar nu avea voie să se ridice de la masă decât după ce termina tot din farfurie.
Copiii intraseră în tindă și cântau: „Chiralexa…” Măriuța ceru explicații. Tatăl ei îi explică: „Așa se urează la începutul anului aici, la țară. În alte locuri, se umblă cu sorcova.” „Ce e sorcova?” Veni rândul mamei să-i explice.
Din hârtia de pe bomboanele de pom mâncate și din alte hârtii colorate, Măriuța, ajutată de mama ei, a făcut o crenguță cu flori. Apoi, a învățat și cântecul. Și a început să sorcovească:
„Sorcova, vesela,
Să trăiți,
Să înfloriți,
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii!
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir de trandafir!
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oțelul!
La anul și la mulți ani!”
Ce s-a mai amuzat Măriuța când a văzut că fiecare dintre cei prezenți voia să fie sorcovit! Pentru aceasta, răsplata era un măr Jonathan, un pumn de nuci, o bancnotă de un leu…
La amiază, unchiul Nicoară a venit cu sania trasă de cai și i-a dus la gară. În gară au avut timp să vadă, printre dealuri, cum ieșea trenul din tunel. Tatăl i-a spus Măriuței că ea s-a născut când se construia linia ferată Salva – Vișeu. Din tren, au văzut două viaducte și au trecut prin tunel. Și tare-i mai plăcea Măriuței ceea ce vedea pe geam: copaci încărcați de zăpadă, căsuțe care abia se vedeau din zăpadă, cărări de la case la grajduri și fântâni…
La Vișeu de Jos, au schimbat trenul. Drumul a durat aproape o oră. Suficient pentru a face planuri pentru ca la următorul An Nou să aibă sorcovele pregătite.