Dragă prietenă,
Te-ai întrebat, nu doar o dată, în ziua care, zice-se, ar trebui să fie așa și pe dincolo, trecând pe lângă covoarele de flori ce te-au atras mai mult ca oricând, dacă se cuvine să-ți cumperi singură. Pasul ți-a ezitat mai mult de o clipă, privirea baleia nehotărâtă, mâna a făcut un gest aproape imperceptibil către poșetă, florarii ți-au simțit dorința și-au început să te-mbie care mai de care.
„Nu, nu se cade...” Și ai trecut mai departe, cu gândul la cei care ți-ar fi putut dărui o floare.
Să fi fost unul dintre colegii care-ți aruncă zâmbete cu subînțeles când vă intersectați de aiurea la locul de muncă? Hm...dar zâmbetul nu costă bani. Și-apoi, tu ce le-ai oferit în schimb? Tot un zâmbet, ceva mai ofilit, cu limba mușcată-ntre dinți, nu cumva să spui lucruri pe care le-ai regreta mai târziu. Căci de binevoitori e plină lumea și, slavă Domnului, e mult mai ușor să faci rău decât bine...
Să fi fost șeful care, uitând că vorbește cu o femeie, te-a binecuvântat tocmai astăzi cu drăgălășenii, așa ca-ntre bărbați? Așa-ți trebuie dacă te-ai vrut egala bărbaților! Să zici merci că n-a folosit artileria grea!
Să fi fost amicii pe care i-ai ajutat uneori să iasă din situații neplăcute? Ei, dar faptele bune se uită ușor, că nu degeaba memoria e selectivă.
Atunci, să fi fost cine? Poate cerșetorul din colț, căruia când și când îi mai cumperi o pâine și uneori îi mai oferi o țigară, când nu ești prea grăbită? Auzi vorbă! Cu ce ți-ar fi cumpărat o floare?
Sigur că altceva ar fi fost dacă aveai un soț. Poate și-ar fi adus aminte c-așa se cuvine. Dar nu-ți iei soț doar ca să ai de unde primi flori. Cum nu ți-l iei nici ca să aibă cine-ți repara chiuveta.
Cine? Cine? Sau poate...

Te rog, prietenă, grăbește pasul! Nu, nu te întoarce-napoi! Știu că erau frumoase. Dar lasă! Ai să-ți cumperi flori mâine...