-Internarile se fac jos, la subsol, ne ghida portarul spitalului.
Mirosul a fost primul care ne-a intampinat. Aburi de rufe spalate-n lesie, de haine vesnic umede ne invaluiau fara scapare. Din punctul maxim al unor arcade incomplete , isi revarsau lumina, cateva becuri spanzurate si fara putere, rupand intunericul coridorului fara capat. Halate albe apareau si dispareau din zonele luminate. Mai auzeam doar pasi taraiti si usi trantite.
Am primit un halat, un cearceaf, o fata de perna. Poate ca erau albe. Mi s-a spus sa am grija de ele. Le aveam pe inventar.
Nu-mi auzeam pasii. Nu-mi auzeam nici respiratia. Doar plansul din adancul meu. Ma deplasam spre locul unde mi se spusese ca ar fi o usa, usa de la « camera mamei » : dupa dulapurile de metal de la capatul culoarului. Am deschis-o.
- Ocupat ! Nu mai sunt locuri ! imi strigara cateva femei cu chipuri obosite ce le vedeam printre hainute de copii puse la uscat pe capetele paturilor. Dincolo este o camera libera.
Inchide usa ! Lasa-ne sa dormim !
Am deschis urmatoarea usa. Lumina ce se revarsa brusc peste saltelele dezgolite ale paturilor de fier, facu sa se sperie sute de gandaci care disparura in cateva clipe. Robinetul din perete picura, marind cantitatea de umezeala din incapere.
Aici se terminau (sau incepeau !) arcadele. Pe ele se sprijinea de aproape o suta de ani Spitalul. Geamurile plasate deasupra pamantului erau sapate in ziduri de un metru grosime. Erau prea mici ca cineva sau ceva sa mai poata scapa.

Am dormit cu lumina aprinsa, desi gindacii s-au obisnuit repede cu ea.

Intr-o zi , am predat cearceaful, fata de perna si halatul. Poate erau albe.