agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-03-23 | [This text should be read in romana] |
Trenul se îndepărta de oraș alergând pe câmpie.Cerul era albastru și roz și gri sub aburul dimineții.În zare se profila un orizont încă somnoros.
Bărbatul închise ochii lăsându-se pradă mersului legănat al trenului.Oboseala îl traversa și toropeala îl cuprinse în câteva clipe.Imagini nelămurite vagabondau înainte și înapoi, iar el le savura anticipând somnul.Deodată, ca într-un stop-cadru, o perdea albă de mătase luă locul tuturor himerelor de mai înainte, impunându-se voluntară, tăcută și încăpățânată, fluturând în cerul unui trecut încă amnezic.Odată cu ea un sentiment de pierdere îl invalui, risipindu-i toropeala. Perdeaua...Da! Exact! Era acea perdea albă, imposibil de uitat, cum de durase atât de mult s-o recunoască?Poate că așa se întâmplă, medită el, ne despărțim de lucrurile care sapă prăpăstii în noi înșine, pâna când, privite de sus, îti dau senzația de zbor și nu de prăbușire.Ființa noastră le împinge în adânc, tot mai profund pâna când le acoperă cu un balsam de uitare, inițial voluntară, apoi tot mai spontană, ca și cum sufletul și-ar mai trage o carapace deasupra...O carapace contra unei dezordini existențiale . Perdeaua...Într-un singur loc privise perdeaua aceea, zi după zi, timp de două săptămâni aproape.Deja erau atât de mulți ani la mijloc, atât de multe întâmplări, atâtia oameni interesanți! Și totusi... Trebuia să plece în sfârșit din țară.Primise viza. Uitase toată așteptarea, toate îndoielile, toate piedicile. Nu lăsa nimic în urma lui, nici un regret.Toata existența lui de pâna atunci i se părea un gol cu totul nesemnificativ.Era pe deplin deschis viitorului care i se așternuse la picioare.În fine, prinsese aripi... Așteptând ultimile acte de la firma unde lucrase, privea profilul secretarei aplecată peste hârtiile lui.Era o fată drăguța, conchise el.Se simți brusc vesel la gândul că, dacă n-ar fi primit viza, ar fi invitat-o în oraș și-ar fi încercat s-o seducă.Oare ar fi ținut? Și, aproape fără să-și dea seama zisese: - E prea târziu pentru noi doi! -Poftim? Se miră fata. El se simți zăpăcit puțin, dar se strădui să continue, nu înainte de de a-și zice că fata îl va crede poate cretin: -Spuneam că e prea târziu pentru noi doi.Adică, dacă n-aș fi plecat din țară, mi-ar fi plăcut să te invit în oraș. Fata îl privise ușor surprinsă, prudentă și bănuitoare în același timp. -Și ce te face să crezi că aș fi acceptat?răspunsese întorcându-se la hârtiile lui. Simțise tonul ei ironic, în sinea lui nu mai avea nici un pic din siguranța care-l caracteriza în împrejurări similare, acum vorbea doar din inerție: -Aș fi sperat doar că ai să accepți! Fata se oprise iarăși din scris și-l privise atentă, cercetătoare, părând că-l citește pâna-n măduva oaselor, apoi zisese: -N-am timp. Adică n-aș fi avut timp.Nu are de ce să-ți pară rău. Iar el fusese bucuros că scăpase. Totuși, în aceeași zi, la sfârșitul programului, o văzu iarăși. Se întâlniseră în lift.Și abia atunci observă ce figură expresivă are, și era chiar frumoasă, în mod real frumoasă, naturală, fară farmecul artificial al machiajului.Îsi dadu seama ca o fixează, de-a dreptul nepoliticos, dar simțea nevoia să se apropie și mai mult de ea, s-o respire, părea atât de proaspătă , atât de fragilă încât i-ar fi atins doar conturul cu vârful degetelor, așa cum atingi macii de teamă să nu se scuture. Ea îl recunoscu și-i zâmbi.El îi întinsese mâna și-și spuse numele.Ea îi strânse mâna franc și rosti: -Olga. Iar lui i se păru că era întradevăr singurul nume care i se potrivea. Afară din cladire o însoțise câțiva pași și îi spusese grăbit că va pleca în două săptămâni, dar că i-ar fi plăcut s-o revadă.Ea râsese amuzată.El insistase să-i dea numărul lui de telefon.Olga, surâzând, îl luase- evident din politețe... Nu avea să știe niciodată de ce Olga îl sunase a doua zi, dis de dimineață.Raționament sau impulsivitate? Intuiție cumva...Întotdeauna se spune că femeile sunt mai dotate decât bărbații la acest capitol. Se întâlniseră spre seară.Încă o dată i se păru minunată. Văzând-o mergând pe stradă, înaintând spre el, avu senzația că nu e prima oara când vine asa pentru el, cu mersul ei deosebit, de actrița sau de balerină, înaintând printre oameni ca și cum urma firul nevăzut a unei povești de demult, cu ei doi într-un timp abisal. Olga îl privea drept în ochi, făra sfială și fără cochetarie, întruchipând un gen de femeie atipică, cel puțin din câte învățase el despre femei pâna atunci.Numai că, în loc să-l pună în încurcătură, comportamentul ei îl cucerea.Avea senzația că femeia aceasta îl știe până la rădăcinile lumii lui interioare fără ca el să-i dea un indiciu.Simțea că-i aparținuse dintotdeauna, fără ca aceasta să-i amenințe libertatea sau să-l facă dator. Când ea acceptă să se întâlnească cu el și a doua zi, încercă s-o sărute. Olga clipise speriată și-l îndepărtase înainte de a o atinge.Apoi îl sărută ușor pe obraz.Așa, ca și cum un fulg de zăpadă ar fi aterizat din senin, gândi el.Asta nu-i stinse cu nimic dorința de a o săruta, dimpotrivă! Acum, dorința îl împiedica să vorbească, îi umplea pieptul, din ce în ce mai intensă încât, când ea-l întrebă zâmbind:,,Þi-a trecut?’’ răspunse imediat:,,Nu.’’ Atunci ea râse și spuse că vrea să meargă acasă.Iar el o conduse cu aceeași dorința inăbușitoare de a o săruta, neavând loc în suflet nici pentru frustrare, nici pentru dezamăgire. Și nici n-avu de ce să fie trist, fiindcă Olga deschise ușa garsonierei unde locuia și-l împinse înăuntru, apoi închise repede ușa în urma ei și-i sări de gât cu fața luminată de un surâs ireal de frumos și-n clipa de dinaintea sărutului el zări perdeaua de la fereastra ei, albă, de mătase, fluturând în penumbra serii de mai. Apoi zi după zi, fiindcă până în preziua plecării avea să stea numai la Olga, privise de nenumărate ori perdeaua aceea albă, prietenoasă, protectoare cumva. Îi repetase în fiecare zi că va pleca, îi ceruse să plece cu el, dar Olga refuzase categorică:,,E prea frumos ceea ce mi se întâmplă acum-spusese ea o dată- și nu pot spera ca totul va rămâne neschimbat.Nici promisiunile tale, nici cunoștințele mele despre oameni și despre viață nu mă pot face să-mi schimb hotărârea.’’ Iar el se simțea liber și fericit.Cumva îi părea că e prima dată când iubește astfel.Olga îi aparținea în totalitate- și el ei, fără ca asta să aibă vre-o conotație exterioară sau materială.Exista ceva dincolo de omenesc, ceva care făcea ca atunci când erau împreună să simtă că deveneau un întreg, că erau două jumătăți ale aceleiași lumi pierdute candva si rostuită acum pentru reîntregire. Ea era prima femeie al cărei trecut amoros nu-l interesa: puteau fi o mulțime de bărbați în trecutul ei sau niciunul , nu avea nici o relevanță, cum nerelevanți erau și bărbații viitorului ei.Olga simțea același lucru, erau ei doi, unitatea pe care o formau și perdeaua albă pe care el o privea în tăcerea aceea caldă, cu sentimentul de liniște și împăcare pe care-l avea când, după ce făcuseră dragoste, stăteau întinși unul lângă celălalt, ținându-se de mână.Practic, nu stia când contenește să facă dragoste cu Olga, fiindcă senzația de pasiune și de împlinire îl poseda tot timpul, atât in prezența cât și în absența ei. ,,Nici o adresă, nici o fotografie, nici un număr de telefon...’’ zisese ea. ,,Nici o adresă, nici o fotografie, nici un număr de telefon...’’repetase el. Așa fusese cand s-au despărțit.Perdeaua flutura ca de obicei, Olga surâdea fericită și el asemeni.Plecarea era cumva din altă poveste, ireală încă.Ea se agățase de gâtul lui spunându-i ,,La revedere!’’ ca de obicei, ca și cum urma să se întoarcă peste câteva ore.Și el tot așa a îmbrățișat-o, strâns, inspirându-i parfumul, mângâindu-i părul vesel, vesel, iar perdeaua albă flutura ușor la geamul întredeschis. Tristețea a venit abia când, zi după zi, a început să înțeleagă că se incheiase ceva esențial în viața lui.Și împinsese totul în adânc, cât mai în adânc, să nu-și mai audă torentele. Acum, după atâția ani, dintr-o dată, cerberii din fundul prăpastiei adormiseră pentru o clipă, poate, și perdeaua albă, fluturândă, se înfățișase înaintea minții lui, ca o datorie neplătită.Și-o lacrimă mare, fierbinte, deschise zăgazurile atâtor ani de exil, înțelegând că rătăcise prin lume înjumătațit, că prin Olga lăsase în țară jumătate din ființa lui reîntregită sub auspiciile unui moment irepetabil.Un dor sfâșietor îl răscoli pâna-n străfunduri și el începu să plângă, întâi încet, apoi din ce în ce mai tare, hohotind- din fericire compartimentul era gol- și plânse până când simți că se golește în sfârșit, că prăpăstiile se luminează și se netezesc. După aceea închise ochii.Perdeaua albă nu dispăruse încă, numai că în fața ei, surâzător și luminos ca o icoană, plutea imponderabil chipul Olgăi. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy