agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-03-31 | [This text should be read in romana] |
Martie 1990
JIANCA Întâmplarea asta am auzit-o de la soția mea. Iar ei i-a spus-o șeful de stat major, colonelul Marcu, după ce i-a făcut o inspecție la ora de folclor, anul doi ofițeri, în Școala Militară de Muzică. Puțină lume mai crede în descântece a început el. În satul meu undeva prin nordul Moldovei, baba Jianca, sora tatei, era neîntrecută în lucruri d’astea. Niciodată nu s-a măritat deși în tinerețe, după spusele tatei, roiau băieții în jurul ei. Au cerut-o de nevastă oameni de tot felul, unii îi promiteau câte în lună și-n stele, degeaba, răspunsul era totdeauna, Nu. – Se vorbea că fusese juruită unui soldat ce murise pe front chiar la începutul războiului. Mă furișam cu teamă la casa ei, tata nu îmi dădea voie, le făcuse neamul de râs. Trăia la marginea satului, sub o coastă, într-o casă joasă, cu acoperișul putrezit de ani. Avea o singură cameră și-o tindă, copleșită de bălării și mărăcini ca și curtea. Baba avea degetele lungi, uscate și cu umflături care pocneau când le îndoia. Vocea îi era groasă, ușor hârâită, probabil din cauza fumatului. Mai nimeni nu îi călca în bătătură, doar la mare necaz mergeau la ea să le descânte. Cum s-a întâmplat că într-o vară am răcit taman pe la Sfântul Ilie, nu știu. N-am luat în seamă nasul care îmi smorcăia tot timpul, durerea din gât, nădușeala de udam tot așternutul în timpul nopții. Boala atâta m-a supt că m-a pus la pat de nu puteam să mai mișc. Tata a plătit bani grei și-ntr-o seară, pe o ploaie care nu se termina, a intrat în casă cu un doctor șiruind de apă. M-a întors pe-o parte, pe alta, m-a ascultat cu urechea la piept și-a zis că a sosit prea târziu și altceva decât să-mi facă popa o slujbă să-mi primească sufletul mai repede în rai, nu mai e nimic de făcut. Mama a început să țipe, tata l-a urcat pe om în căruță și l-a dus, tot pe ploaie, la gară. Mama nu s-a lăsat. Deși nu se avea bine cu Jianca, a mers la ea, i-a luat mâinile într-ale sale, le-a udat cu lacrimi multe și până la urmă a înduplecat-o. Eu nu mai știam de mine. Mă rugam de vrăjitoare să nu mor, iar ea croncănea, ba ca un corb, ba ca o cioară, spintecându-mi pieptul cu ciocul ei ascuțit. Când însă se urca pe măturoi și-o pornea în zbor ieșind pe fereastră ca arhanghelul Mihail, mă zvârcoleam și țipam, că bietul tata, cât era el de tare, i se ridica și lui nodul în gât. Jianca nu ținea seama de vaierele mele. Își adusese din cocioabă tuciul cu buruieni, druga și alte lucruri . Boscorodea la capul meu, băga druga în foc până ieșea fum din ea și mă trăgea pe gâlci, piept.., Când obosea îmi da fiertură să beau, pe urmă o lua iar cu trasul și tot așa, până m-am făcut bine. De-atunci tata s-a uitat cu alți ochi la Jianca, n-o mai înfrunta c-a ajuns de râsul lumii și nici nu mai țipa că în loc să muncească ca orice gospodar stă toată ziulica și trage din lulea mai abitir ca un turc. I-a dres acoperișul casei, hornul, pragul din tindă, când însă a vrut să-i taie mărăcinii și bălăriile din curte nu l-a lăsat. Cum tot timpul ăsta fusesem în prejma tatei, nu mi-a mai interzis nici mie să merg la Jianca deși mă apropiam tot cu teamă de casa ei. Mânca te miri ce și mai nimic, de îmbrăcat se îmbrăca numai în haine negre și mai toată ziua umbla hai hui, cum zicea lumea. O dată m-am luat după ea în pădure, plecase după bureți. Lângă un tufan prăvălit am găsit un huhurez c-o aripă ruptă. Avea ochii galbeni, bulbucați și când i-am mângâiat penele și-a înfipt ciocul în mâna mea. Jianca l-a băgat și pe el în traistă peste bureți și ne-am întors la colibă. M-am așezat cu ea la masă, era un fel de butuc din stejar ca o pălărie turtită în cap. Am mâncat ștevie, bureți copți și-o bucată mare de mămăligă. Niciodată nu mi s-a părut mâncarea așa de bună. După ce am mâncat m-a întrebat dacă eu știu cine este ea, că nu-i spuneam nicum pe nume. I-am răspuns că-i vrăjitoarea Jianca, făcătoarea de minuni, care învie pisicile, dă lupilor mâncare din palmă și ademenește huhurezii să-i cânte noaptea de urât în vârful casei. Atunci am văzut-o prima oară râzând .Avea dinții frumoși, deși îngălbeniți de tutun. A băgat mâna într-un buzunar adânc și mi-a scos o pană colorată s-o pun la pălărie când m-oi face mare, că ea are pana aia de la cineva care i-a fost drag în tinerețe. Apoi ne-am așezat amândoi în tindă, am legat cu scândurele aripa huhurezului și mi-a arătat cum să-mi feresc mâna din calea pliscului ca o săgeată de iute. De-atunci ori ce câte ori mergeam la Jianca, avea pentru mine ceva, o pară cu miezul roșu, un pumn de fragi timpurii, o căprioară care se ținea după noi și multe altele. Anii treceau ca o adiere între poveștile și întâmplările adevărate pe care nu le mai deosebeam unele de altele ... . Și când a trebuit să merg la școală cu atât mai mare era nerăbdarea vacanțelor. Mi-era dor de Jianca,mi-era dor de poveștile ei, nu știu, dar numai alături de ea mă simțeam cu adevărat bine ... . Asta s-a întâmplat până la nouăsprezece ani ... când, în vacanța de vară m-am îndrăgostit la o horă. Fata nici nu era de prin părțile noastre. Venise la o familie de ucrainieni și aceștia o țineau din scurt, nu i-au mai dat voie să vină la alte petreceri din sat. O mai vedeam când și când de la distanță. De focul ei, nici nu mai dormeam noaptea. Am mers la Jianca și am rugat-o să găsească o cale să scap de acest chin. A promis că m-ajută, dar prețul în dragoste e foarte mare a zis ea și mai târziu s-ar putea să-mi pară rău. Mi-a cerut să mă gândesc bine și dacă țin așa de mult la fată, la primul cântat al cocoșilor, într-o noapte cu lună, s-o caut. Să fiu îmbăiat proaspăt și să port schimburi atunci îmbrăcate prima oară. Așa am făcut. Și în noaptea aia, m-a învățat Jianca un descântec de dragoste. Dar mi-a zis la plecare să nu-l folosesc prea des, că de fiecare dată când o să-l spun mă va costa trei ani din viață. La nouăsprezece ani nu mă interesau și nu contau trei ani din viață!. L-am cântat în aceiași noapte așa cum mă învățase Jianca și după o lună, o dragoste, parcă nepământeană, s-a născut între noi. Cutreieram pădurile împreună, mergeam să culegem zmeură prin tăieturile de pe munte, iar sâmbăta noaptea cântam și hoream la balurile din sat. Era neîntrecută la joc, răsul ei îmi lumina inima și în vremea aceea puneam la cale cele mai frumoase proiecte. Nimic nu ne speria, nici faptul că ne despărțea o graniță, nici faptul că eu fusesem atenționat că am relații cu o cetățeancă străină ... și n-am înștiințat conducerea facultății pe care o urmam ... Părea fragilă și totodată foarte puternică. Era o ființă profund religioasă, fusese crescută de bunici, părinții ei fuseseră deportați în Siberia și îmi spunea că dorește să se stabilească în România alături de mine. Și-acum când vorbesc de ea am în auz glasul melodios și mai ales cântecul ei neîntrecut ... Ne retrăgeam în singurătatea unor poieni și-acolo îmi cânta mie, sau poate ei, era ca o rugă înălțată la cer, o acceptare a sorții, ea nu-și cunoscuse părinții, iar mie, îmi sângera inima ... Apoi râdea șăgalnic, relele au trecut, spunea ea, acum noi ne avem unul pe altul și nimic și nimeni nu ne va despărți ... Și a venit acea zi cruntă ... părinții mei aveau o fâșie de pământ la marginea pădurii și am mers împreună să săpăm porumbul a treia oară ... Acolo ne-a prins furtuna ... și ne-am adăpostit sub un stejar falnic. Când fulgerul a trăsnit, nici nu-mi amintesc cum s-a întâmplat ! Aveam mâna și piciorul drept amorțite când m-am ridicat din iarbă. Ea însă, a rămas întinsă, avea o mică gaură în cap și cercelul din urechea stîngă spart. N-am să vă povestesc ce desnădejde m-a cuprins, am urlat minute în șir, de ce Doamne, de ce ea, atât de nevinovată ... De atunci n-am mai avut liniște, nu puteam mânca, mă topeam pe picioare de-ajunsesem să mă sufle vântul, tata credea că am dat în gălbinare, dar pentru mine nu mai exista pământul, cerul sau orice altceva pe lume. Tot timpul îi vedeam ochii larg deschiși, parcă mirându-se de un lucru neînțeles ... Când am simțit că nu mai pot îndura și că am să mă prăpădesc și eu dacă voi continua să mă gândesc la ea, am rugat-o pe Jianca să mă dezlege de acea dragoste. Mi-a spus că e mult mai greu ca prima oară, dar dacă mă învoiesc să plătesc prețul, mă va ajuta încă o dată. M-a învățat un descântec pe care l-am murmurat trei seri de-a rândul la apusul soarelui. Pacea s-a pogorât treptat în sufletul meu ... De-atunci n-am mai iubit cu adevărat niciodată, ăsta a fost prețul, deși am avut multe ocazii să folosesc descântecul pentru făcătură de dragoste, dar n-am îndrăznit și nici n-am dorit. Poate e o nebunie să crezi în descântece ! Oricum, asta se datorează mătușii mele Jianca. A murit cu puțin înainte de 22 decembrie 1989. Mi s-a arătat de mai multe ori în vis. Parcă voia să-mi spună ceva și nu reușea să deschidă gura. În ultimii ani când mergeam la țară îi duceam tutun și pâine iar ea îmi promitea că și după moarte va veghea asupra mea ! Și de acolo unde va fi, mă va învăța un descântec al bucuriei de a trăi ! Colonelul s-a oprit din povestea lui. Își frământa mâinile, se uita lung pe geam. Soția mea nici nu știa ce să spună. Nu peste multă vreme avea examen pentru gradul unu în învățământ și ar fi vrut să primească observații la modul cum a decurs ora de folclor. Tot el a continuat. Poate au fost coincidențe, poate memoria mea păstrează amintiri dincolo de orice explicație. Poate nici nu credeți că baba Jianca a existat cu adevărat. Primăvara trecută, ieșise la soare în curtea ei plină de bălării. După cum mi-a vorbit n-o mai credeam întreagă la minte ... Mă vedea pentru prima oară în uniformă militară. S-a uitat lung la mine și a zis. Când cerul va lumina noaptea ca ziua, va curge mult sânge nevinovat în România, mult sânge, dar să nu te temi, că eu și atunci voi veghea asupra ta ! Martie 1990 Nicolae Aurelian Diaconescu |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy