Am și eu o întrebare: credeți în îngeri?
A, dar nu, nu vă mirați că vă pun asemenea întrebări! Credeți-mă că sunt destul de importante pentru mine.
Și deci ce spuneți ?
Sunt sigur că de la majoritatea dintre dumneavoastră obțin același răspuns : un ’’Da’’ cât se poate de logic și de firesc.Și este normal pentru că, sincer, la răspunsul ăsta mă așteptam și eu.
Dar ați întâlnit vreunul ?Vreun înger ?
Da, acum poate aveți dreptate, poate exagerez când mă gândesc și la acest lucru !Sau poate da, poate că sunt un visător dar de ce mă condamnați atunci? De ce ? Pentru că îmi place să visez – e singurul drept pe care nu mi-l poate lua nimeni : să visez, să trăiesc în lumea mea, o lume în care eu sunt totul si totul este numai al meu.
Însă să știți cu toții că eu am întalnit unul!Un înger!Sau cel puțin așa cred dar, de fapt, sunt sigur !
Să vă spun cum s-a întamplat ?
Dacă vreți să m-ascultați caci totul n-a durat mai mult de un sfert de oră…
O banalitate…
Mă duceam să cumpăr niște mere de la magazinul de pe colț si atunci, într-o zi de marți, o zi însorită de martie, ea trece prin fața mea.Un înger…Îi spun așa pentru că gingășia și blândețea pe care mi-o inspira erau mult prea aproape de divin pentru a zice ca ea e un rod al Creației din ziua a șasea.
Timpul, esența vieții ce se scurgea secundă cu secundă în neantul din noi s-a prefacut într-o moară greoaie și înceată, prafuită și veche ce macină cu grea praful secundarului grăbit.
Vroiam să se oprească de tot pentru ca eu să-mi scald la infinit privirea in frumos-ul ei atât de aparte.
Pașea domol si ușor grăbit, avea un zâmbet suav pe fața și-un păr lung si moale prin care vântul își îmbaia suflarea…Ah, Doamne, recunosc :sunt gelos !
De ce n-aș fi putut eu sa fiu o adiere de vânt fie chiar numai cea din acea zi de marți ?Nu pentru ca atunci ași fi putut spune că am avut privilegiul de a zbura cu adevărat pe aripile vântului dar pentru că i-ași fi mângâiat fața și i-ași fi simțit fiecare firicel din părul ei brun-roșcat cum tresare la trecerea mea.Și nu doar atât…căci eu ași fi putut să-i cânt în fiecare seară la aceiași oră în dansul fantomatic al perdelelor de la fereastra deschisă a odăii sale.
Dar de nu vânt atunci să fi fost pământ, tărâna-i de sub picioare, să-i simt pașii lini ca niște fulgi presărați cu grijă…S-o simt atunci când fuge desculță pe iarbă și cade și râde și se lasă întinsă în grija…mea, uitându-se tăcută spre cer…
Spre cer, sau da !Cer să fi fost, să-i văd mereu acei ochi mari, căprui-închis, ușor înlăcrimați cum se uită plini de uimire spre…mine.Sau nu !Soare de-ași fi fost i-ași fi încălzit mereu chipul blând și-amețitor sau Luna de nu căci mereu ași fi al ei în noapte și mereu i-ași lumina cărarea și visele.
Dar totuși…mereu i-ași fi departe
De-ași fi ploaie, doar una să fiu, o ploaie caldă de vară să mă las căzut spre pământ iar ea să-mi binecuvanteze fiecare picătură din mine cu atingerea ei, cu atingerea trupului ei…și-apoi să mă sting, să mă pierd în arșița unui soare atât de blând și totuși atât de aspru.
Doamne…de ce om ?
Și iată că am avut una dintre cele mai frumoase dimineți de până atunci dar, brusc, sunt trezit din lumea mea si cad înapoi in realul nostru, al tuturor…același cerșetor de lângă chioșcul de ziare mă trage de mânecă și mă întreabă ușor speriat :
-Nenea ! Nenea !Ce ai ?
Mă uit ciudat la el uimit și străin parcă de tot ce-i în jur.Tac, bag mâna în buzunar și-i dau un pumn de monede, toate care le aveam la mine după care mă uit din nou pe trotuar să dau de ea…și nimic, nu mai era.
E adevărat că minunile țin puțin dar după aceasta chiar am regretat că s-a încheiat așa…brusc.
Mă duc la magazin, o salut respectuos pe vânzatoarea care deja mă cunostea, îmi iau merele și plec afundat in gânduri.Eram atent să-mi iau un măr din plasă ieșind pe ușa, când deodată mă izbesc de cineva.Tulburat din valtoarea profundă ce-mi storcea neliniștea tresar ușor speriat, îmi cer imediat scuze și mă aplec să-mi adun cele trei mere căzute pe jos.Dar când ridic privirea eram ajutat de un înger.
Ne ridicăm amândoi iar eu mut, ascult…
-Scuză-mă, te rog, nu eram atentă la drum.
-Nu-i nimic, tu să mă scuzi…nici eu nu eram atent…pe…unde merg…
Ne priveam amândoi in liniștea noastră, ea ușor mirată și surprinsă iar eu…plin de uimire si emoție.
-Pot să te întreb ceva? zice ea.
-Sigur !Spune !
-Eu nu sunt din oraș și nu mă prea descurc poți să mă ajuți puțin dacă te rog ?
Simțeam atunci că am prins o minune din banalul ce-mi scălda fiecare zi, am izbutit să prind o minune și nu aveam de gând să-i dau drumul pentru nimic în lume…nu mai visez…trăiesc !
-Desigur, răspund eu, în primul rând, trebuie să știi de unde să bei o cafea bună în orașul ăsta iar asta, dacă îmi dai voie, îți pot arăta eu…